FRAGMENT DIN CARTEA ”DIVINOPOLIS, ” editura Siono
Vânătorul rău de vise
despre mine îmi vorbise
Au dărâmat un zid şi m-au găsit pe mine în el, au secat un ocean şi m-au găsit pe mine în adâncurile sale.
Trăiam de prea mult timp într-un univers al lucrurilor, în care ele decideau. Apoi, într-o oarecare zi, m-am trezit, brusc, înspăimântat, printre chipuri şi închipuiri, într-una dintre mansardele care pluteau în aer.
Toţi uitaseră de mine, deşi strigam după ei să mă recunoască. Semănam cu un animal necunoscut, hăituit. Tot părul îmi căzuse instantaneu. În ultimele zile deja nu mai rezistam. Mă simţeam prea înghesuit, limitat, sufocat de propriul eu. Aerul se transformase într-o pâclă deasă în care mă mişcam foarte încet, într-un relanti obositor, cinematografic.
Când s-au împlinit şapte luni, nu am mai suportat. M-am lipit de pereţi şi venele mi s-au înfipt în crăpăturile lor, făcând zidurile să vibreze. M-am agitat ca niciodată până am alunecat, iar la capătul drumului m-am lovit de o lumină puternică, ţipătoare. Nu am strigat, nu am plâns, ci am zâmbit, apoi am râs zgomotos, în hohote. Ei încă se mai forţau să mă tragă din mine.
Simţeam că sunt privit, aşa că stăteam în pielea mea ca într-o ramă. Îmi zâmbeau fără să-mi dea senzaţia că mă văd sau că ei chiar sunt prezenţi, oricum nu cred că mă vedeau complet. Unii îmi vedeau doar mâinile, alţii ochii, unii aripile şi doar câţiva gândurile.
Până la urmă, Vocea din lumină mi-a şoptit:
– Eşti pregătit să vezi lumea aşa cum e ea cu adevărat?
– Desigur! O lume perfectă ar fi plictisitoare!
Mă speriasem să-mi aud propriul glas interior. Atunci am văzut şi eu pentru prima oară şi am rămas cu ochii blocaţi un timp în poziţia deschis.
Îmi era teamă să aflu prea multe despre mine însumi. Părinţii mei muriseră într-un accident, chiar înainte să mă nasc. Am fost singurul supravieţuitor, un embrion insuficient dezvoltat, aşa că am fost crescut de roboţi şi de aparate, într-un incubator. Practic, am devenit conştient abia pe la trei ani. Nici acum nu cred că m-am născut într-un spital, ţin minte doar că am spart coaja oului în braţele bunicului meu.
Mă născusem într-o localitate destul de mare, Arhaicuneşti. Pentru mine, aceasta era, la început, una foarte mică, mai întâi cât camera mea, apoi cât curtea, abia în final cât strada şi împrejurimile casei. Cu cât creşteam, cu atât se amplifica şi dorinţa de a-i extinde graniţele. Mă născusem într-o lume de uriaşi, care treptat s-au micşorat până au ajuns aproape la dimensiunea mea. Chipul îmi era încă nefinisat, necioplit. Trupul meu rămăsese mult timp ca al unui copil nenăscut, dependent total de mama-maşină. Mă învârteam în jurul meu, un mecanism stricat, dezorientat, neprogramat încă. Am supravieţuit doar legănat pe picioare, unele de plastic metalizat.
Am deschis ochii într-o cameră cu tavanul atât de jos încât credeam că o duc pe umerii mei. Până pe la cinci ani m-am jucat cu avioanele pe cer, le duceam cu mâna până pluteau singure. Zburam şi eu cu ele şi priveam lumea de sus. Mă confundam şi cu obiectele de prin casă. Auzeam voci în interiorul meu, dar mi-era teamă să le rostesc pentru că s-ar fi înălţat şi ar fi plutit şi ele deasupra mea. Ca orice copil, mă transformam uşor, când voiam, în orice animal.
Cred că de mic eram, de altfel, fioros, pentru că mă ţineau închis într-un leagăn cu gratii înalte. Mă jucam cu păpuşi care nu aveau feţe şi cu maşini fără roţi.
Târziu, voi privi în zări, căutându-mă.
Unii spuneau că m-am născut de cealaltă parte a zidului, de aceea nu semănam cu ei. Aşa am ales de la început să nu fiu ceea ce, totuşi, până la urmă voi deveni.
Zilnic, îmi plăcea să rătăcesc singur pe câmpuri, să miros iarba şi apoi să o mănânc. Dormeam într-un pat de paie şi noaptea visam mirat că îngrijesc legume care vorbesc. În faţa casei noastre începea încetineala verde a pădurilor. Copacii creşteau deşi ca perdeaua din fereastră. Liniştea lor lustruia aerul şi de aceea tot cerul strălucea.
Bunica mă trimitea deseori să-i duc apă bunicului la câmp, iar acolo întâlneam snopuri întregi de femei şi bărbaţi care foşneau în bătaia vântului, în timp ce se coceau la soare. Lanurile de porumb făceau valuri şi uneori îi înghiţeau. Ei socializau de obicei la fântânile de la intersecţii. Apa făcea să circule cel mai bine bârfele. Apa bună la gust şi răcoroasă dezgheţa gurile. Când adormea apa, eu făceam urări sălciilor, iar zilele începeau să scadă. Duminica, puneam capcane pentru vară, să o pot reţine cât vreau eu.
În copilărie îmi făceam cercei din cireşe coapte. Poate că ştiam că vor fi cândva foarte scumpe. Din scoarţa unor copaci curgea o miere cleioasă pe care o gustam în fiecare dimineaţă, ca pe un deliciu. La un moment dat, am poftit şi la merele din livada bunicului, aşa că m-am întins după ele şi de atunci am început să cresc precum creştea copacul. Picioarele mi se lungeau, mâinile de asemenea. În curând, ajunsesem cel mai înalt locuitor al Arhaicuneştiului.
În lumina puternică a soarelui, frunzele şi florile mărului mi se tatuau pe piele şi mi se încrustau în oase.
Bunicul mi-a spus într-o după amiază:
– Ăsta e un măr plantat în ziua când s-a născut tatăl tău, necunoscut ţie, din păcate. Aşadar, fructele lui sunt un fel de fraţi cu tine.
Mă temeam să mă apropii de pădure. Dacă mă vedeau copacii, deveneau monştri imenşi şi începeau să se mişte zgomotos, să fluture din braţe, să se aplece ameninţător către mine sau chiar să facă paşi, urmărindu-mă, suflând toate frunzele moarte către mine. Recunoşteam în somn fâşâitul frunzelor care se agitau în acei pomi uriaşi. Însă, în fiecare dimineaţă începea un concert de păsărele la fereastra mea. Toţi copacii vorbeau cu mine în acelaşi timp. Frunzele uriaşilor din grădină căzuseră toate şi acum mii de păsări mici le înlocuiseră. Când mă trezeam, pândeam să văd momentul când cădeau şi acestea, doar că ele „cădeau” în sus.
Când se lăsa noaptea, Arhaicuneştiul devenea oraşul câinilor, care se eliberau şi rătăceau pe străzile pe care le cucereau, uniţi cu întunericul. Eu îi vedeam şi auzeam cum râdeau până spre dimineaţă.
– Cum stă soarele sus pe cer şi nu cade? îl întrebam în fiecare seară pe bunicul, care mă lăsa să mă ghemuiesc în braţele lui până mă confundam cu el, până mă scufundam în apele somnului.
Stăteam conectat la el ca la un server şi mă încărcam cu toate gândurile lui bune.
Într-o zi, totuşi, bunicul a dispărut.
L-am văzut cum a ieşit ca un fum pe horn şi de atunci ferestrele casei nu se mai încuiau cum trebuie.
Atunci am fugit în grădină
acolo încă mai persistau paşii bunicului
întipăriţi în lutul umed
am călcat şi eu pe aceleaşi urme
apoi tot aşa
am continuat să alerg
mai departe.
