PROZA SCURTĂ
Pe digul colbuit de arșița verilor rătăcind pustietăți sub soare, două siluete, ale căror umbre mai mult se alungeau pe sub ape, decât se întindeau pe luciul lor murdar, grăbeau pașii spre o destinație încă necunoscută. Privite în trecere, siluetele se desenau feminine, una destul de robustă, cealaltă, lungă, deșirată, dădea impresia că se târăște unduitor, șerpuit, mai mult decât merge. Umbra părea că alunecă săltând pe trepte imaginare, scârțâind amestecul incolor de praf și nisip care se rotunjea sub tălpi și lăsa dâre ciudate, repede șterse de vânticelul firav, tupilat printre ramuri. Căldura deforma zarea îngustă, ce se termina în liziera pădurii de sălcii din stânga digului și umbrele se schițau în forme tremurate de luciri lichide în bătaia piezișă a razelor. Să fi tot mers așa, un timp, care se putea ghici în unghiul umbrei, până când s-au povârnit spre încrengătura pletoasă a sălciilor, oprindu-se lângă o colibă solidă, acoperită cu stuf des, cu un cerdac încăpător și umbros. Pereții colibei de lut erau decorați, la exterior, cu scândură finisată, arsă și lăcuită, vopsită în alb-albastru, plină de contururi în formă de plante de baltă, pești, pene de păsări, frunze, corzi de viță, fluturi, cu linii curgătoare, ondulate, ca apele Dunării. În colibă trona un imens cufăr, împodobit cu lucrătură fină, în total contrast cu locul, cu un lacăt de factură japoneză, cu trei încuietori în formă de inimă. Austeritatea interiorului era îndulcită de un felinar cu picior hexagonal, care dădea un fior de rafinament renascentist acestui colț de sălbăticie și de alte câteva felinare cu lumânări decorative, vintage. Trei pandante cu stil atârnau deasupra patului, prinse în grinzile tavanului, gravate cu inițiale și simboluri necunoscute. La interior, pereții doar se ghiceau văruiți, sau vopsiți în alb, pentru că erau acoperiți cu desene. Multe, înghesuite, păreau schițe pentru tablourile finisate care atârnau peste ele. Coliba dădea impresia unei veritabile galerii de artă neconvențională, nonconformistă, un labirint de linii, forme de spice, șerpi, asimetrii, unduiri de ape, răsărituri și apusuri, mâini împletite ca rădăcini de sălcii, păsări de baltă în zbor, naiade. Pe pat și pe masa de lemn erau împrăștiate planșe, schițe, culori, guașe, pensule, vase mari și mici, godete și un șevalet rezemat într-un colț. Înăuntru și afară, o dezordine controlată, cu parfum de troscoțel și mentă sălbatică, ușor înțepător și răcoritor. Mirosul de verde în aerul umed, ușor băltit, coliba în culorile apei oglindite în cerul fluid, fără fund, liniștea străpunsă senzual de apa lovindu-se de mal, lăsau să se ghicească un loc special pentru tihnă. Pe malul ușor alunecos, priponită cu o parâmă de manila, se lăfăia în soare o lotcă, pe fundul căreia erau aruncate setci și năvoade, iar alături, jumătate în apă, jumătate pe nisip, un juvelnic din nuiele, cu puțină apă stătută. Coliba era înconjurată de un gard de stuf, pe care odihneau, spre seară, vrăbiile și se lăsau, uneori, becațele cu cioc roșu.
Mugurel venise în locurile astea băltoase acum niște ani, atras de pitorescul și liniștea în care să-și așeze șevaletul și să fie doar el cu generozitatea naturii, dar și pentru că străbunicul lui dinspre mamă avea sânge lipovenesc și-ar fi vrut să guste puțin din această existență, pierdut printre smârcuri, miros de borș de pește și bărzăuni. Fără să recunoască, îl chinuia spaima de apă, pe care vroia s-o învingă. Copil fiind, s-a aventurat să înoate, împreună cu alții, în râul de munte din apropiere și doar o minune cu chip și nume de înger salvator, ce trecea cu bicicleta pe cărăruie, l-a scos, pe jumătate mort, din vijelioasa curgere de apă. Acum i se părea o binecuvântare luciul blând al lacurilor și canalelor pe care se adâncea să pescuiască, în zilele când nu picta. De două ori pe an pleca în capitală, unde participa la expoziții. Lumea i se părea atunci îngustă și prăfoasă, meschină, cu legi de neconceput pentru el, care trăia libertatea ca pe o respirație. Cenușiul orașului năpădit de smog, aglomerația, claxoanele, fețele inexpresive ale trecătorilor mereu grăbiți spre niciunde, eleganța artificială și snobismul cu etichetă, invidia, pe care o simțea în fiecare privire și-n fiecare laudă falsă, îi făceau greață și se felicita, în gândul lui, pentru decizia luată în urmă cu câțiva ani și un zâmbet larg, cu arcuirea pomeților și înălțarea sprâncenelor îi lumina, dintr-o dată, chipul. I se citea în toată făptura bucurie și un entuziasm frust, organic îi ținea ființa într-un echilibru de care nu se știa capabil înainte de-a poposi între ape. În fiecare zi mai cădea câte un mit al civilizației în care crezuse până nu demult. Uneori, ar fi vrut să împărtășească trăirile astea atât de simple cu cineva, dar era mai bine să-și conserve doar pentru el emoții pe care nu se pricepea să le pună în cuvinte, dar cărora le dădea expresie în culoare și le făcea să sară din ramă, să prindă grai și mișcare.
Băltăreții de prin insule și ostroave, din satele pescărești, oameni întunecați la chip, singuratici, nu vedeau cu ochi buni statornicirea lui pe-aici. După atâția ani, tot venetic îl numeau și corcitură. Doar puțini îi călcau pragul și-l mai învățau câte ceva din tainele pescuitului, mai povesteau, deolaltă, depănând întâmplări înfricoșate cu pești-monștri, care au răpit fecioare în noaptea nunții, cu ape care dispăreau și apăreau învolburate, cu nopțile când strigoii bălților erau sloboziți din chingi. Mugurel asculta liniștit, îi plăceau poveștile, dar nici prin cap nu-i trecea să ia în serios spaimele sătenilor, el se temea doar de apă, nu de scorneli și fantasme. Uneori, în nopțile cu lună, schița cu mâna în aer, ca și cum ar picta chipuri ce-i apar în mișcarea ludică a astrului, forme pe care doar el le vedea și cărora le auzea râsul, le prindea ascunzișurile. Îi plăcea să stea așa, cu ochii parcă desprinși de lume și să viseze pe cărarea închipuită ce lega balta de largul cerului la ceas de crepuscul, când se arătau năluciri sidefii, fulgi transparenți, pe care se ghiceau ochi minusculi, rotunzi, sfredelitori.
Cele două femei, ce păreau familiarizate cu locul și casa, au intrat și au pus pe masă, printre desene, un coș, în care se presupunea, după miros, că era mâncare.
-Nu-i aici, spuse cea mai în vârstă. Îl așteptăm, sau mergem după el, pe canal?
-Cum vrei, dar nu cred că-i pe canal, barca-i legată. S-o fi dus la sălcii, să picteze.
Aliona și Zasha, mamă și fiică, trăiau singure de vreo trei, patru ani, de când bărbatul Alionei, furat de ochii unei diavolițe tinerele, plecase de acasă, vrăjit de năluca de pe malul celălalt, care prindea mârlițe cu mâna din nămol, în timp ce, cu cealaltă, își ținea fusta ridicată mult peste genunchi, așa, ca-ntr-o doară, să nu se ude. Și tot de atunci, singure fiind, s-au apropiat de Mugurel, sfiicioase la început, apoi ca fiind de-ale casei. Veneau și-i făceau curat, curățau barca, îi aduceau mâncare. De multe ori seara, la coliba smălțuitorului, cum îl alintau ele, stăteau pe scăunele, beau vodkă și sporovăiau prin fuioarele de ceață lăptoasă din baltă, prin jocul parșiv-seducător al luminii și umbrei, amestecate cu fumul înecăcios din dosul colibei unde ardeau crengi și rădăcini și se frigea plătică, sau babușcă. Bărbatului îi plăcea sălbăticia femeilor și felul lor nesofisticat de-a înțelege și trăi viața. În lumea lor – un cerc închis între ape – lucrurile aveau alte taine și alt temei, sângele lor clocotea în alte ritmuri, cam greu de înțeles pentru străini. Dar bărbatul se obișnuise cu ciudățeniile, acum le trăia și el, chiar dacă nu le înțelegea. Era mulțumit cu tot ce găsea aici și fericirea lui începea să semene cu a lor, încăpea într-o nucă, era simplă și ușoară, fără întrebări, prinsă între răsărituri de poveste și asfințituri de basm. Începuse să semene cu oamenii locului până și la chip, își lăsase barbă lungă, pe care o pieptăna, o împletea și o lega cu fir de papură, sperând să capete alură de haiduc al apelor. Era însă inofensiv, blând și sperios. Își împărțea zilele între pictat și pescuit. Pleca în pădurea de sălcii, sau mergea cu barca până la plauri și de acolo spinteca cerul cu privirea în căutarea unor aripi în zbor, fie la decolare, fie la aterizare, fie mari, de pelicani, sau mici, de pănțăruș, aripi mate, colorate, albe, străvezii. Picta zborul, libertatea și liniștea. Făcea și portrete de pescari, le fixase și pe cele două femei, în al căror chip pensula și culoarea surprinseseră lumina și generozitatea zâmbetului. Avea meșteșug la tot ce era viu și prins în mișcare.
-Uite-l, că vine, ți-am spus c-o fi la sălcii, zâmbi Zasha, privind în lung, scormonind cu ochii pe după lăstăriș. Avea în priviri o chemare unduioasă și tainică și neliniștită, ca apa și, când își așternea ușor mâinile în poală și-și da capul pe spate, s-o zugrăvească Mugurel, i se aduna sub buză un tremur naiv și dulce-voluptuos, iar fața albă se colora pe dată în bujori și nările se lărgeau și inima tresălta nebună și era așa o bucurie în viața ei, că-i venea să plângă și să sară de gâtul bărbatului, să-i mulțumească, dar nu știa pentru ce. Ea nu se supăra și nu întreba niciodată de ce mamă-sa stătea uneori multe ore în casa lui, nici de ce se tot agăța de el și-l privea așa, cu subînțeles, mai pe sub gene, nici de ce-și schimba așa des baticul din ce în ce mai înflorat și de unde are un pais nou, de mătase. În sinea ei, se gândea să-i facă smălțuitorului o poznă, atât cât să-l sperie și să râdă de el. Îi spuse că-l va duce cu barca într-un loc unde n-ar putea ajunge singur, că nu știe drumul apelor și capcanele, departe de plaurii pe care-i cunoștea ca pe culorile lui. Aliona o săgetă cu privirea, oblic, aproape dureros:
-Să nu vă duceți la grind, sau la mlaștină, îi spuse fetei în limba lor, fapt ce l-a făcut bănuitor pe Mugurel, chiar dacă mai înțelegea și el câte puțin. Noaptea a fost scurtă. Orăcăitul strident al broaștelor l-a făcut pe bărbat să iasă din casă când încă era întuneric, pândind prima geană de lumină ce spărgea zarea și s-o apuce înspre dune, sperând să prindă fiorii dimineții și zbaterile de aripi care se deschid a zbor, sau un cap de babiță, dar cel mai mult i-ar fi plăcut să pună pe pânză freamătul apei ce oglindește silueta cerului. Apărută în spatele lui, parcă de nicăieri, ca o închipuire cu zâmbet șiret, Zasha l-a tras de mână către lotca priponită mai jos, pe mal, a sărit în ea și a pus mâna pe lopeți.
-Mergem la ghiol, îi spuse scurt și, până să se dezmeticească bărbatul, lotca deja luneca prin labirintul de stufăriș înalt, pierzându-se pe canale tulburi, întunecate, din care abia se zărea câte o pată de cer spânzurând în buza orizontului. Aerul părea încremenit în mister și singurătate, zbătându-se să iasă din aburii stranii ce se ridicau încet spre lumină. Lotca tăia apa în fâșâituri surde. Din stufăriș se ridicau, speriate, păsări cu aripi mari, care băteau valurile și agitau păpurișul. Mugurel sta neclintit în barcă, uluit de zelul fetei. Un vânticel subțire, dar năbădăios și rece îi răsfira șuvițele de păr date pe spate.
-Hai s-o împingem puțin, că nu mai alunecă, s-a înfășurat în sălcii și nămol. Mergem la cuib, n-ai mai văzut asta. Au sărit din barcă și au început s-o tragă, plesnind apa cu picioarele prin nămolul lipicios, croindu-și vad cu mâna printre nuferi, rogoz, lintiță și alge. Prin aerul umed, ce înfiora dimineața în puținul orizont înțepat de lujerii stufărișului, în scurtă vreme s-a auzit o fornăială de apă ce creștea și se rotea din ce în ce mai vijelios. Zasha a înfipt parâma în nămol și a lăsat lotca liberă.
-Uite cuibul, îi spuse, întinzând mâna dreaptă în față și arătându-i vârtejul ce se adâncea și se lărgea amețitor. Aici, la cuib, fierbe apa. Poți să pictezi asta?
Mugurel rămase mut de frumusețe și de spaimă. Nici nu-și dăduse seama cum a ajuns prin apă până aici, parcă o forță nevăzută l-a împins de la spate și, ciudat, el n-a opus rezistență. Era orbit de lumina stranie ce se reflecta în vârtej și de umbrele care dispăreau în afund. Fata mai făcu câțiva pași înspre anafor, uitându-se pieziș la el, râzând și chemându-l cu mâna, cu ochii, cu sprâncenele, cu întregul tors. Așa, râzând, se afundă în spumele clocotitoare și, într-o clipită, dispăru fără țipăt, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de el și să-i înghețe inima. Omul a vrut să-și miște picioarele s-o ajungă, s-o tragă afară, dar erau înțepenite în nămolul clisos ce-i trecea de genunchi. A început să bată apa cu mâinile, agățându-se de tulpinile rogozului și de crengile bătrâne și fantomatice ale sălciilor, dar, cu cât se agita mai tare, cu atât se afunda mai mult. Zasha a scos capul din vâltoare, scuturându-și pletele, ea știa că nu-i adâncă, se lăsase doar pe vine, ca să-l sperie pe Mugurel, dar bărbatul nu se mai vedea. În locul lui se formase un sorb ce se rotea mâlos, cu bulbuci. Apa se trăgea la adânc, apoi bolborosea cu bule grele și băloase. Speriată, Zasha a început să țipe, să cheme, să dea din mâini dezarticulat a disperare, să caute cu ochii aproape ieșiți din orbite un semn, o mișcare a bărbatului. Apa se tulburase și devenise de un verde-negru intens. Timpul nu mai măsura curgeri, ci înțepeniri, iar apa fierbea mai departe, în spume, netulburată de zbuciumul și urletele fetei, care se pierdeau printre aripi în zbor…