După ce a încuiat ușile, inclusiv pe cele cu acces în curtea interioară și s-a asigurat că alarma e conectată, după ce a verificat sistemul de aerisire și gradele din termometru, a urcat scările de lemn lăcuit, acoperite cu țesătură moale, gri, prinsă în cârlige de oțel, la etajul întâi al Conacului devenit, între timp, muzeu. Dintre toate sălile, pe care le știa foarte bine, cărora le cunoștea fiecare colțișor și bucățică de istorie, cel mai mult îi plăcea să stea și să toarcă povești în lapidarium. Aici se liniștea, noaptea devenea totuna cu ziua, timpul scria alte întâmplări, născocirile aveau, mereu, povești adevărate în spate și viața căpăta sensuri pe care nu putea, nu știa, sau nu vroia să le numească. Aici, cuvintele deveneau inutile, Doar gândul hălăduia, coborând treptele timpului, spre zări de mult apuse, scrise în cărți, și pe care imaginația i le aducea sub pleoape vii, ca și când totul ar fi fost trăit acum și aici. Era scenariul de fiecare zi, pe care îl devora cu nesațiul unei închipuiri ce nu cunoștea opreliști.
Sunt pasiuni care înalță și pasiuni care devorează, consumă și mistuie ființa, fără a pune ceva în loc, pasiuni care construiesc și pasiuni care distrug. Zorina era în al doilea an la școala doctorală de istoria antică și arheologie. Își descoperise pasiunea în primii ani de liceu, când a început să frecventeze Cercul Micilor Arheologi, de pe lângă Muzeul de Istorie și își amintea, cu drag, de prima carte cumpărată la îndemnul directorului muzeului, „Zei, morminte, cărturari”, a lui C. W. Ceram. Nu citea, ci trăia cuvintele, fiecare avea o altă savoare, altă mireasmă și aparținea unui alt loc, unui alt timp. Fiecare cuvânt și fiecare imagine se desprindeau, parcă, dintre filele cărților și defilau pe sub ochii ei, recompunând istorii și întâmplări de demult, misterioase și provocatoare. De multe ori, după ce termina slujba de muzeograf, avea permisiunea să rămână la Conac și să se adâncească în lectură. Conacul adăpostea muzeul și o imensă bibliotecă, în cea mai mare parte lucrări de specialitate, cărți vechi, manuscrise, hărți, miniaturi, incunabule, carte rară. În lapidarium avea locul ei preferat de citit, printre relicve și inscripții, statuete și stele funerare.
Orele treceau și înmiresmata seară de mai pătrundea suav, cu gingășia magnoliilor și a liliacului, în sala cu pietre și cioburi, cum îi plăcea să spună, în glumă. Își trase fotoliul vechi, stil Ludovic al 16-lea, donație de la proprietarul Conacului, lângă altarul votiv, plin de rugăciuni și îl așeză cu fața către statuia lui Apollo, un chip nobil, cu privire seducător-misterioasă, albă, adâncită în negura vremii. „Toate chipurile astea seamănă între ele, aceiași ochi orbi, aceeași frizură și nelipsita cunună de lauri”, își spuse Zorina, fixându-l de la vârful nasului către frunte, măsurând, parcă, în centimetri, forța și timpul care-i despărțeau. Ochii erau două goluri care spuneau, însă, mult mai multe povești așa lipsiți de viață, decât dacă ar fi fost vii. Deși era doar un ornament pe un rest de coloană antică, păstra măreția epocii sale, iar Zorina îi desena , în închipuire, glasul, căldura privirii, forța. Lângă fotoliu, pe măsuța din lemn de fag cu picioare sculptate cu nimfe și trase în foiță de aur, stăteau deschise o istorie a bătăliei de la Termopile, cu fotografie lui Leonidas în mijloc și alte câteva cărți închise, așezate una peste alta, pe colțul mesei. Își aduse pe măsuță și lampa, un bol cu alune și o sticlă cu apă și așa, cu umbrele înserării bătându-i în ferestrele mari, ornamentate cu vitralii cu simboluri istorice în partea de sus, se făcu comodă și începu să citească, să răsfoiască și să noteze într-un caiet cu foi veline. Din când în când, deschidea un atlas cu ilustrate fotocopii, însemna paginile și le nota în caiet, mai ronțăia o alună, bătea ușor cu pixul în marginea mesei și fredona o melodie cu ritmuri tărăgănate întreruptă de momente în care se concentra la notele din subsolul paginilor. Absorbită de muncă, nici n-a băgat de seamă când ultimele urme slabe de lumină s-au șters cu totul și în ferestre se mai privea acum doar întunericul, hașurat de neonul din colțul estic al Conacului. O liniște aproape materială, fecundă, incoloră, dar odihnitoare, se târa felin pe podea, urcând pe brațele jilțului și învăluind aura din jurul Zorinei. Ușor, fără să-și dea seama, pixul a rămas captiv între file, pleoapele s-au lăsat peste irisul obosit, în care începuse să se miște, ieșind din înțepeneală, chipul prins în piatră al lui Apollo. Mișcându-se viclean, legănat, fără zgomot, s-a desprins cu ușurință din arhitectura coloanei de marmură, coborând pe podea, luând înfățișare de spirală voalată, abia vizibilă și s-a așezat, cu un nor de pulberi deasupra capului, pe lespedea sarcofagului, lângă nimfa ce decora o fântână, al cărei susur imaginar părea o curgere lină de zodii. Privea fără privire, dând ascultare umbrelor și unduia, sugerând contururi fluide, lichide, care jucau în lucirea difuză a stelelor ce intersectau întunericul gros al încăperii. Prizonieră a propriului vis cu ochii deschiși, Zorina se zbătea să treacă dincolo de linii, de zăbrele invizibile, curgătoare ca un râu și, cu cât zbaterea era mai reală și mai intensă, cu atât plasa se strângea mai tare și ea nu se mai putea mișca. Cu privirile pierdute între Apollo, care se așezase acum pe brațul fotoliului, lângă ea și Hyacinthus, atârnat pe o bucată de arhitravă, începu să pipăie, inconștient, aerul cu gust de ambrozie, pe care i se părea că-l respiră piatra cu chip de om și nările și buzele fremătau într-un tremur ușor nervos și trupul se încorda în spasme și sângele părea că țâșnește prin piele, sufocat de strânsoare. Și totul se învârtea amețitor, contururile se deplasau și se străpungeau, se pierdeau unele în altele, se alungeau și se lățeau, se înșurubau în irisul ei forfecat de zbateri. Înconjurat de muze și discrete acorduri de liră și fluier, imberb și nestăpânit, cu o mantie neagră ca de monah, se aplecă grațios către ceafa femeii, șoptindu-i în ureche vorbe neînțelese, cu multe vocale strecurate printre oftaturi. Zorina privea aievea, simțea, tremura, dar nu se putea mișca. Îl vedea săgetând aerul, așezat acum pe marginea fântânii, legănând pe brațe nimfa delicată și un fior oțelit îi străpunse inima și ochii, din care se rostogoleau spre bărbie perle mici și umede. Deși imobilă, fața ei plutea în durere și mici cute de furie făceau valuri pe fruntea deja încrețită. Doar ochii jucau în orbite, urmărind mișcările pietrei cu chip bărbătesc și se buluceau să spargă lăcașul, să controleze încăperea, să-l țină departe de nimfă, de celelalte întrupări ale închipuirii. Începu să tremure, să ducă instinctiv mâna către locul unde era statuia, s-o apuce, s-o scuture, s-o lovească. Dar, când i se părea că se apropie, conturul se strângea și dispărea, ivindu-se în alt loc, spânzurând prin colțuri, așezat pe câte-o stelă funerară, sau îmbrățișând câte-o zeitate. Din ochii lui țâșneau fulgere și noaptea se zdrențuia prin ogive și murmur de litanie se strecura pe lângă Zorina, îi răsfira părul și-i răcorea fața aprinsă. Un glas ca de ead descânta în sunete ca-ntr-un ritual sacru și tonuri învăluitoare, calde, aromind miresme orientale îi mângâiau auzul și întreagă se lăsă pe spate, rezemată cu capul de spătarul jilțului, într-o sfârșeală de leșin. Plăpândă, delicată, își lăsă mâinile moi să alunece de-a lungul brațelor fotoliului și continuă să privească, rătăcit, urmele pe care năluca le desena în întunericul vlăguit de scânteierea stelelor. Îl vedea fulgerând printre vitralii plin de șarm, contorsionat și perfid, cu zâmbet seducător, îi privea brațele puternice, cu mantia desfăcută în evantai, ochii îi coborau pe trupul atletic, zvâcnind în neastâmpăr, în timp ce-și încorda arcul vânând închipuiri și zvârlugi olimpiene. Deodată, într-o defilare acrobatică, i-a sărit Zorinei în brațe și buclele lui blonde îi atingeau, cu fiori sălbatici și reci, obrajii fierbinți și mâinile femeii se încordau și strângeau colțurile pietrei, rănindu-se adânc și dureros, iar durerea asta o făcea să se sfâșie în zbateri și țipete prelungi, ce se loveau de pereți și tavan și se întorceau, ca niște sulițe de foc, asupra ei. Și, din toate unghiurile sălii imense, răsuna acordul duios de liră și nai, iar Zorinei i se părea că, înfrățiți, Apollo și Pan o dezmiardă cu daruri și durerea zvârcolită se încrucișa cu mângâierea moale, mătăsoasă și vindecătoare a muzicii. Prin linii, sfere, curburi și frânturi de imagini, ca un puzzle, culori vii, lucitoare se prelingeau pe sub pleoape, forțând-o să soarbă lumina din ele și, uleios, urmele degetelor lui albe alunecau pe gât, în jos, într-un vis de mângâieri păgâne…
Spre zori, istovită de atâta zbatere, de umbre și închipuiri, cu brațele grele, ca de plumb, frânte de o forță necunoscută, cu mirare nedeslușită pe chip și fruntea plină de broboane reci, cu părul în neorânduială și confuză, s-a ridicat din jilț, a adunat cu efort cărțile căzute pe jos, lampa, care se spărsese, alunele împrăștiate pe podea. Privea, nevolnică, prin încăpere, făcând efort să înțeleagă ce a moleșit-o așa și ce vântoase au trecut prin lapidarium. Undeva, în dreapta, bucata de coloană cu chipul lui Apollo părea că e mișcată de la locul ei, iar nimfa cea cuminte, decor de fântână, era căzută la picioarele lui. Toate arătau ca și cum un copil și-ar fi lăsat jucăriile în dezordine, fugind în grabă afară. „Nu înțeleg ce s-a întâmplat aici și de ce mă dor toate oasele, cred c-am dormit profund și-am visat greu”, își zise, întinzându-se să-și dezmorțească trupul. Doar urmele de pe corp, pe care încă nu le văzuse, erau semn că lupte peste puterea ei de pricepere s-au dus în spațiul acesta răvășit de neînțelesuri și de umbre…
Frumos, Felicitări!