LITERATURĂ ROMÂNĂ. PROZĂ SCURTĂ CONTEMPORANĂ
”Să nu laşi să treacă o zi fără să auzi, să vezi sau să citeşti ceva frumos!”
(Johann Wolfgang von Goethe)
Pâlcuri de lumini galbene, curse din soare, plutesc în aerul cald, se lasă lin pe drumul îmbrăcat într-o pulbere fină de pământ uscat. Firicele de praf se ridică ușor în apăsările pașilor doritori de recunoașteri.
Piatra Craivei, vârful Sfredelașul și Fădean privesc ocrotitor dintr-o mică depărtare, răspândind din eternele lor adâncimi pace și liniște în munții din împrejurimi. Pe pântece de reliefuri montane trăiesc de-o veșnicie fremătătoare păduri de fagi, carpeni și stejari. Mirificele tărâmuri reînvie în fiecare primăvară pajiști înmiresmate cu flori sălbatice, scăldate în culori de un verzui intens, luminiscent, pe care pasc liniște turme de oi, însoțite de ciobani ce-și lasă cântecele să se piardă în adâncul pur al cerului.
Trec în adieri de momente efemere, și las în urmă tufișuri vaste, rotunjite la margini de anotimpuri, cu ramuri ornate în mii și mii de frunzulițe verzui și scăldate în franjuri de lumini și umbre. Desișurile sunt încărcate cu o sumedenie de spini, pregătiți să sfârtece orice ființă care se încumetă să le tulbure pacea. Inspir adânc din aerul cald, absorb câteva raze de soare în trupul meu însetat de lumină. Le absorb adânc.
– Anca dragă, uite aici e salcia lui Pahon…
Tresar. Glasul lui Pifănel înviorează tăcutele clipe. Prietenul drag din copilărie îmi reînvie amintiri din vremuri îndepărtate.
– Așa îi spun sătenii… I-a rămas numele de pe vremea străbunicului tău, îmi destăinuie Pifănel.
Rămân mirată. Chiar nu auzisem de această salcie. Sau poate uitasem. A trecut atâta timp…
„Pahon!” Cuvântul se lasă ușor, pe zidurile sufletul meu încătușat în tainice bucurii și nenumărate tristeți. La apariția acestui cuvânt binefăcător, poarta grea și lemnoasă ce-mi ocrotește interiorul se deschide, și parcă îmi văd sufletul surâzând din adâncimi. Sunt „Anca a lui Pahon.” Așa a rămas de atunci și pe vecie … o identitate care ascunde adevăruri neșterse de vreme. Mândră, simplă, curată. Ca și salcia care s-a înrădăcinat în poveștile sătenilor, așa am rămas și eu, pentru totdeauna, „fata bunicului, a lui Pahon.”
Mă opresc. Cu trupul încordat de mândria unei prețioase regăsiri, privesc de la distanță locul de peste vale. Un zid înalt și pământiu, săpat de zbuciumul revărsărilor ce inundaseră valea în trecut, ocrotește tandra apă curgătoare. Ating cu privirea panta verzuie ce urcă în pași tăcuți spre pieptul dealului. Uitasem de acest loc … era unul dintre pământurile pe care bunicul le moștenise din străbuni, aici pe dealurile Bucerzii.
Pământurile bunicului freamătă în tăcere… Străbătute de atâția pași necunoscuți, ele nu și-au uitat stăpânul, plecat pe un drum fără întoarcere. El, Victor Pahon, cel care le îngrijise odată cu atâta iubire. Doar turma de oi a unui sătean le mai mângâie chipul zgribulit de anotimpuri. Și locurile rămân tăcute, cu amintiri îngropate sub covorul imens de iarbă și flori sălbatice. Clipele trăite de bunici, strigătele lor izbucnite din bucurii și suferințe, poveștile și tainele șoptite în amurg au rămas aici, în acest loc. Sunt acoperite de păpădii, margarete și flori de Ciuboțica Cucului. Faptele nu se sting, nici în întuneric, nici în vremelnicie. Adevărul le ține în viață, oricât de mult ar încerca vreun duh fățarnic să le îngroape în întunecimile uitării. Faptele nu se sting, rămân luminate de adevăr.
Privesc cele două sălcii. Una e mai mare și alta mai mică. Trunchiul lor cenușiu-maroniu, vast și noduros, e brăzdat de forme încremenite de vreme, forme ce șerpuiesc de sub pletele verzi spre rădăcini. Întrebările mele se așează ca un stol de păsări pe crengile salciei mai mari. Rămân acolo, tăcute, ca și răspunsurile ferecate în formele încremenite de pe trupul ei. Nu aștept nimic. Știu că tainele ei nu vor veni niciodată înspre mine, ele rămân acolo, consacrând o magie aparte locului.
A mai rămas o ultimă frântură din această dimineață… Pe crengile fragile ale salciei mai mari încă se mai preling câteva bobițe cristaline de rouă, născute din prospețimea naturii. Picăturile se rostogolesc în aer, apoi cad lin, se pierd printre firicele de iarba fină, și se topesc în pământul tăcut și moale. Câțiva stropi de rouă curg și din ochii sufletului meu, se rostogolesc și se pierd în frumusețea unei amintiri pierdute. Privirea îmi alunecă pe apa cristalină ce curge pe valea Bucerzii. Pietre în forme și culori diferite, cenușii, maronii, albe, albăstrui, mă privesc curioase de sub molcomul clipocit de apă.
– Sunt eu… M-ați uitat? Dar pietrele rămân tăcute… Vremea le-a șlefuit forma, așa cum mi-a șlefuit și mie sufletul.
Sub salcia mai mică zăresc umbra imaginară a bunicii. Stă acolo, întinsă în iarbă, cu capul rezemat pe desagul decorat cu pătrățele roșii și negre, cu o cămașă peticită, ușor descheiată la gât, cu poalele vechi, strânse între picioare. Picioarele îi sunt prăfuite, bătucite de sandalele cu curele aspre, din piele de vită. Mâinile îi sunt brăzdate de soare, de ploaie și de vânt, de toate vitregiile vieții. Colopul de paie e lângă ea… Bunica pare cufundată într-un somn adânc și plăcut. Un vânt ușor îmi străbate chipul. Privesc amintirea suavă și nu îndrăznesc să mă mișc, de teamă să nu dispară. Mai rămân câteva clipe să absorb din binefăcătoarea energie a locului. Simt că o fărâmă din inimă mi se desprinde și rămâne acolo, în acel loc.
– Hai Anca… Mai avem câteva ore bune de mers, îmi spune Pifănel.
Oftez… Aș mai rămâne aici. Mă scutur de amintiri, și după câteva clipe, continui să pășesc pe drumul prăfuit. Un drum străbătut de turme de oi, de vaci, și de animale sălbatice. Sar peste o baltă ce se lăbărțase în mijlocul drumului. Mirosul de salcâmi mă năpădește cu trăiri diafane, îmi amintește de copilărie, de acel sentiment sfânt numit „acasă”. Pâlcuri de emoții mă îndeamnă să merg mai departe, pe cărări cunoscute și necunoscute, în locuri unde trecutul, prezentul și viitorul se contopesc în momente umplute cu miresme de viață.
Fragment din cartea CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI, autor Anișoara Laura Mustețiu
Despre autoare:
Anișoara Laura Mustețiu s-a născut în anul 1971 în Timișoara. A terminat Liceul de Filologie-Istorie în 1989 după care a emigrat în Germania, unde și-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în lumea competitivă a businessului.
A absolvit Studii în Științe Economice (1995), IHK Ludwigshafen, Studii de Literatura Germană și Jurnalism în Hamburg (2008) și Studii Superioare de Comunicare, Bachelor of Communication, Specializare în Afaceri și Scriere Creativă, Griffith University în Australia. Din anul 2015 locuiește in Sydney.
A publicat patru cărți de poezie și proză în limba română și engleză, Travel in Time, A Life Story in Poems (2020), Yarran, Stories from Australia, (2020), Un sărut pierdut pe mătasea timpului (2020), editura Academiei Româno-Australiene, Emoții și Lumină (2021), editura Bifrost, Crâmpeie din viața unei femei, O colecție de povești adevărate (2023), Prețul Onoarei, O poveste adevărată (2023).
A publicat poezii și proză în numeroase reviste de cultură în România şi în străinătate. Anișoara Laura Mustețiu este membră a Academiei de Cultură Româno-Australiene și membră în Liga Scriitorilor din România.
Din februarie 2022 este redactoare la Radio ProDiaspora cu emisiunea proprie Emoții și Iubire, o emisiune de poezie, proză și muzică.
De asemenea, este fondatoare și redactor șef al revistei de cultură Emoții și Lumină și al editurii The Romanian-Australian Book Club cu sediul în Sydney.
