”Chiar dacă ai fi într-o închisoare, în care zidurile nu lasă nici unul din sunetele lumii să ajungă la simțurile tale, nu ți-ar rămâne totuși copilăria, acea prețioasă, regească posesiune, acea comoară, casa a amintirilor?” (Rainer Maria Rilke)
Un fior de dor, o lacrimă ce curge dintr-o amintire și se prelinge pe foaia subțire a timpului, mă atrage spre acea vreme când soarele se juca adeseori cu mine în curtea copilăriei. Și când nu era soarele, erau norii pufoși, sub care îmi ascundeam visele inocente, sau mai era și pulberea celestă a cerului, unde-mi ascundeam privirea atunci când visam, scufundată în iarba din grădină.
Mă strecor în vreme și poposesc pe pragul din fața căsuței bunicilor mei. O căsuță albă cu două ferestre mici, înrămate în lemn maroniu, și decorate cu broderie albă. Un lămpaș pâlpâie raze subțiri și gălbui de lumină. Seara se lăsase lin peste împrejurimi, acoperind căsuța cu mătasea ei tuciurie.
Purceii încă mai guiță ușor, rumegând câteva mere. Joiana stă cuminte și obosită în poiată. Petrecuse o zi întreagă pe deal deasupra Măguliciului, cu turma de vaci la păscut. Pășesc pe pridvorul de lemn, atentă să nu mă împiedic. Bunicul îl meșterise odată din doi bușteni. Dar unul se mișca un pic… Intru în cămăruța scăldată de lumina celor două lămpașe. Mă întâmpină un miros cald de mămăligă, cu tocăniță de pui, și ciuperci proaspete aduse de bunicul de la pădure.
Bunica e lângă sobă, rotește cu o lingură de lemn mâncarea din castronul de pe plită. Glasul ei mă umple cu o căldură sfântă. Căldura familiei. Mă privește cu zâmbete voalate de iubire. Mă așez lângă bunicul meu drag. El mă aștepta în fiecare zi. Oriunde mă aflam, în apropiere sau în depărtare, el mă aștepta. De la el învățasem acel cuvânt numit „acasă”, un cuvânt pe care îl simțeam adânc în inimă, palpitând. Un cuvânt ce mă umplea întotdeauna cu o bucurie răscolitoare.
În această seară fermecată de vară, bunicul stă pe marginea patului. Îi pun la spate perna de pânză albă, țesută de bunica. Sub perină e o carte în care sunt ascunse rugăciuni. Pun cartea cu foi îngălbenite și roase de vreme pe pervazul ferestrei, lângă lămpaș. Ochii bunicului, de culoarea cerului, lasă din nou scântei de fericire. Așa sunt ochii lui când mă privesc, plini de seninătate.
Doar uneori i se aburesc, atunci când plec la drum. De la el și de la bunica am înțeles ce e iubirea… Din privirile lor umplute cu bunătate și căldură. Stau lângă bunicul meu, pe marginea patului. Doi pui de găină, cu piciorușe portocalii, ies de sub patul de lemn și aleargă tărăgănat pe podeaua cenușie în căutarea a câtorva grăunțe. Afară, liniștea se lasă lin peste împrejurimi.
Cel mai fermecat loc pe pământ e în cămăruța bunicilor. Căci aici totul are un alt rost. Aici, timpul se așază cu noi la masa, și se amestecă în povești. Își uită menirea. Aici, zilele și serile par create pentru ca noi să fim împreună, să fim fericiți.
Bunica pune o farfurie cu mâncare pe ștergarul alb, și se așază pe scaunul de lemn. Ne privește cu acea blândețe din care îmi hrăneam sufletul. Bunicul își scoate pieptarul de piele și îl pune la căpătâiul patului. Brâul de piele îi ține spatele drept.
– Heei, când eram io-n vremea mea!!!..
Începe să ne povestească o întâmplare din timpul războiului. Bunica tace și ascultă. Obrajii ei par și mai roșii în lumina lămpașului. Firicelele luminii gălbui de la lămpaș i se joacă pe bluza gri de bumbac. Își ține mâinile împreunate pe poalele lungi, ce i se revarsă până la glezne. Auzisem de multe ori povestea bunicului, dar parcă niciodată nu mă saturasem să o ascult.
Flăcări răzlețe pâlpâie în focul din sobă. Se sting încet… Mâncarea e gata. Prin geamuri, întunericul ne privește cu scântei de curiozitate. Bunicul sfârșește povestea. Puii de găină se ascunseseră între timp sub cloșca pufoasă, cu pene maronii-roșiatice. Pe perete nu atârnă nicio icoană. Căci icoana sfântă bunicii mei o purtau mereu în inimă.
Vocea bunicului străbate încăperea. Începe să cânte.
– Haide bunicule, hai la dans! Îl trag de mână.
– Stai, Anca dragă, mai domol… Am îmbătrânit!
Face pași înceți și bate cu bocancii pe loc, plin de voioșie. Toate necazurile parcă dispar, se împrăștie afară, pe întunecatele hotare. Bunica ni se alătură. Încet, încetișor, dansăm toți trei o horă, în cămăruța scăldată în fericire.
Privirile lunii se strecoară șirete prin geam, și luna ne surâde. Poate că și-ar dori pentru câteva minute să se întruchipeze într-o ființă, să fie o bunică, sau un copil.
Fragment din cartea CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI – autor Anișoara Laura Mustețiu
Doamne, ce frumos! Precum copilăria mea, pe care o port cu mine!
Mulțumim și Felicitări!
Mulțumim pentru frumoasele gânduri și pentru apreciere. Când poveștile ating inimile cititorilor, înseamnă că și-au împlinit menirea.