O CARTE DE CITIT ÎN VACANȚĂ
„Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului
ca să urce până la El.”
(Michelangelo Buonarroti)
Te caut sub franjuri cerești… și mi-aș dori să te întâlnesc iubire divină. Mi-aș dori să absorb din lumina ta binefăcătoare, care mi-ar tămădui dorurile, ce încă îmi respiră pe poteci aspre și necunoscute.
Mi-aș dori să-mi încălzesc înfriguratul trup cu esența ta liniștitoare, să mă învelesc cu veșmântul tău ocrotitor. Apoi vom porni cu o luntre împletită din ramuri de lumină pe fluviul existenței, în căutarea unei noi veracități. Mă pierd în praful auriu al luminii… mă scald în magie. De acolo, pictez pe pânza cugetului gânduri frumoase, gânduri cernute din noi străluciri. După un timp, mă agăț de o dorință aprigă ce zboară pe mlădieri celestine, răsfirând bunătate pe străbunul pământ. Simt că lumea, natura și pământul au nevoie de iubire. Mai mult ca oricând!
În căutarea ta, trec prin munți de speranțe, și prin păduri cu frunzele aplecate de greutatea viselor împlinite sau neîmplinite. Aud glasul ființei străbătând codrii golași, suferinzi, și-mi zăresc sufletul sărutând cioturi de copaci, ca să-i reînvie cu prospețimea unei noi existențe, mai norocoase, mai drepte.
Puterea de a iubi este un har, o forță divină dăruită nouă, oamenilor pe pământ. Cineva spunea odată că a iubi este o însușire mai profundă, mai puternică decât aceea de a fi iubit, care este o satisfacție, de multe ori, efemeră. Cam așa gândesc și eu. Când inima îmi este parfumată cu petalele iubirii, o văd strălucind în culori mirifice, o simt bătând mai intens, și cugetul îmi pare mai încântat, atunci când e străbătut de elucidările ei, profunde, cuvioase, înțelepte.
M-am săturat de frigul răcelii umane, un frig care se răspândește, voluntar sau involuntar, din ce în ce mai mult, pe tărâmurile lumești. Într-un târziu, căutările mele se sfârșesc… Tot la mine. Pășesc însetată înăuntrul ființei, în speranța de a te întâlni pe cărările ce pornesc din seva mea.
Mă îndrept spre acel izvor proaspăt de căldură și bunătate. Îi rup zăgazul construit de legile cotidiene, și îi las feerica materie să se reverse în clipele zilei.
Vreau să cred că materia neantului din noi este însăși iubirea, și că fiecare clipă ce picură din zi este un nou prilej de a o emana, de o răsfira în natură, de a o dărui semenilor noștri, de a o include faptelor, pentru a deveni mai bune, mai judicioase. Și rămân convinsă că prin iubire ne înălțăm!
Fragment din cartea CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI
Distribuie mai departe