ÎNFLORISE cireșul și curtea mănăstirii se mutase într-o poveste în care, parfumieri și decoratori nebuni celebrau bucuria trezirii, într-un amestec de muguri, frunze, flori albe și alb-roz de la mandarinul sălbatic, liliachii și galben-portocalii, de la cais, trase toate intr-o tușă generoasă de proaspăt, pe un fundal de verde plăpând, transfigurate și așezate în cumințenie și blândețe. Din răni adânc viscolite cu lacrimi, se înălțau rugi spălate cu apa fântânilor în care s-au botezat, în vreme, alaiuri de vieți. Liniștea era o prezență aproape materială, pecetluind buzele în rugăciuni mute. Doar clopotul avea învoirea să spargă odihna tuturor celor văzute și nevăzute. Firul ierbii punea zăvor peste pașii ușori și mărunți, care măturau curtea, spre a se pierde în cucernice tainițe. Sub arcada munților, înconjurate de pădure, mănăstirea și acareturile sălășluiau sub sărutul ochilor lui Dumnezeu. Prin fereastra mănăstirii, lumea se vedea mică, parcă bolnavă de ea însăși, greoaie și fără iubire.
După doi ani de așteptări, starețul mănăstirii, Eustratie, a primit cu bucurie vestea că se va începe restaurarea picturii murale din biserică. A tocmit echipă de meșteri, în frunte cu pictorul restaurator Ioan și, într-o zi de Sf. Gheorghe, a strâns obștea mănăstirii binecuvântând, împreună, în rugăciuni, lucrătorii și munca lor. Începând de a doua zi, s-au înălțat schele, s-au adus ancore puternice, hamuri, bucle de asigurare, chingi, bride, carabiniere, scări. Două zile și două nopți au făcut planuri. Maestrul-restaurator Ioan, om cu pregătire înaltă, absolvent al Institutului de Artă Plastică, specializat în pictură bisericească și restaurare, având ca profesori pe unii dintre cei mai mari artiști recunoscuți și peste hotare, și-a adus cu el echipa cu care lucra de ani de zile, meșteri pricepuți la tehnicile reconstrucției zidăriei și la refacerea picturii.
-Grea încercare, meștere, îi spuse Luciano, un vestit iconograf italian, de mulți ani pe meleaguri românești, cu mamă ardeleancă și tată sicilian. Specializat în pictura bisericească, după ce-i aprofundase pe maeștrii Renașterii italiene și pe cei ai artei bizantine, Luciano era credincios ortodox, după mamă, dar respecta și ritualurile catolice. Adesea, între el și Ioan aveau loc discuții aprinse, dar nu despre arta lor, ci despre lumea lui Dumnezeu, cea ascunsă vederii, despre ceruri și păcate, credințe și necredincioși.
-Ei, noi am căutat-o, ea ne-a găsit. Ea ne-a găsit pe noi, nu-i așa, Luciano? Frumoasă zidire, n-am ce zice, solidă, după două secole. Mă tot uit, de ieri, la turla asta, uite, are locuri în care nici nu se mai cunoaște culoarea, nici desenul, s-au pierdut până și liniile, contururile sunt șterse rău. Și nici compozițiile astea de grup nu arată mai bine, au pete albe, cineva a intervenit neprofesionist, a spoit cu var, ca să repare și mai mult a stricat. Vezi, acolo, în stânga, sfântul ăla cu ruloul în mână, nu se mai deslușește scrisul.
-Văd, îi întoarse răspunsul Luciano, dar am avut noi și lucrări mai grele, ții minte, la Măcrieșul Mic ne-am dat cu capul de toate zidurile să destupăm formele și să reparăm greșelile altora, o scoatem noi la capăt și aici, maestre! Noaptea s-a așternut cucernică peste culmile domoale, învăluind lăcașul, chiliile, grădina, clădirile stăreției și oamenii într-o adormire binefăcătoare, până dinspre zori. Atunci Ioan a dat semn de trezire și, după ce au înghițit anafura și ceva papară făcută în grabă de călugărul bucătar, s-au urcat pe schele. Din cutele cerului se deschidea ușor pleoapa dimineții care trăgea inerția după ea, ca o trenă vaporos-străvezie. Au asudat până înspre prânzul cel mare, când s-au adunat laolaltă călugări și mireni, în frunte cu starețul, în cuhnie, la odihnă. Și la masă. Și la glume de-ale meșterilor, uneori mai îndrăznețe, ca de bărbați adevărați, dar privirea tăioasă a părintelui-stareț le mai punea frână. Niciodată nu s-a împăcat Ioan cu canoanele astea bisericești și călugărești, de ce-ar face-o acum? S-a ridicat primul de la masă și s-a dus să-și pregătească uneltele de lucru, pensulele, bidinelele, șpaclurile, de multe feluri. A mai privit o dată, cu adâncime, în susul turlei, a urcat pe schele, s-a ancorat, și-a prins în chingi cutiile și gălețile, toate mărunțișurile pe care le purta, întotdeauna, cu el, accesorii nelipsite, pentru că pictura, mai ales cea de frescă, are meșteșugurile ei și, uneori, un vârf de ac e la fel de important ca o pensulă bună. Au lucrat cu îndârjire până seara târziu, nivelând pereții, să nu aibă fisuri, i-au curățat de fum și impurități. Reparau și întindeau pasta de var în grosime cât să acopere spațiile goale. Petrică amesteca de zor câlții de cânepă în cazanele cu var, învârtind amestecul și gemând.
-Hai, băieți, dați-i zor, să facem bucata asta de perete azi, îi îndemnă Mihnea, mezinul grupului, proaspăt absolvent de arte plastice, cel mai bun ucenic al lui Ioan.
-Ia uite, maladețul ăsta, ce vână are-n el, se auzi glasul gros de tabac prost al lui Anatol. Bravo, mă, și tu ești șef? Luă sticla cu vodkă, pe care o ținea mereu în buzunar și dădu o dușcă bună, apoi continuă: așa zici, să-i dăm zor?! că până acum ce-am făcut, mă? și aruncă un șomoiog de cânepă înspre tânăr. Ioan și Luciano împărțeau aceeași chilie, o cămăruță modestă, curată, plină de obiecte de cult și miros de tămâie. Noaptea i-a prins în nesomn, fiecare cu gândurile și nevoile lui.
-Auzi, plouă, zise Ioan, după ce ascultase cum șiroiește ploaia pe ulucile ruginite.
-Nu plouă, coboară îngerii pe frânghii de lumină, îi răspunse Luciano, cu privirea înecată în noapte. Eu văd ce tu nu poți pentru că, deși stau mereu cu fața către pereți, am sufletul lipit de buzele lui Dumnezeu. Dar tu…ți-ai întors inima de la El. Nu pot să-ți spun asta de față cu toți, dar tu știi, Ioane, că discuțiile astea sunt vechi. Noi, ăștilalți, mai vorbim cu sfinții, mai povestim una-alta, noi ne plângem, ei ne dojenesc, sau ne ascultă și râd din peretele lor vopsit, dar tu te-ai însoțit cu necredința și sfinții îngheață sub pensula ta. Ești atât de priceput în ce faci, ai știința și siguranța compoziției, toți spun că ești cel mai bun restaurator, cum de ți-e sufletul ca o haină întoarsă pe dos? Ioane, amândoi știm că suntem deasupra multora, dar îngerii tăi par obosiți, sunt reci. Tu nu le dai căldură, pentru că n-o ai în suflet. Tu nu crezi. Nu poți face pictura asta decât în credință. Tu nu ești un smălțuitor de oale pentru târg. Ai har, Ioane, dar ți-ai lăsat sufletu-n pridvor și îngerii n-au ce mângâia. Ai văzut pereții cum arată? Sfinții au fețele spălăcite de vreme și înnegrite de fum, dar sub coaja pereților le simt mângâierea privirii. Tu ce simți? Ioan își ascunse privirea într-un colț de întuneric al chiliei, lângă dulap, acolo unde știa că se află o firidă. Își proteja ochii de fâșia subțire a lunii care se strecura prin geamul îngust. Fiecare zi era o provocare pentru meșterii-artiști. Nu-i obosea munca fizică devenită rutină, chiar un exercițiu de rezistență. Mai preocupați erau de culori și retușuri, de adâncimea liniilor și de perspective, de proporții și umbre.
-Uite cum se duce mâna meșterului, e mai presus de noi, spuse Darius, uimit de lucrătura disciplinată a lui Ioan.
-Se duce, se duce, așa arată sublimul, iată-l, e fără cusur, dar foarte departe de fiorul creștin. Iubitul nostru maestru are o dragoste nebună, periculoasă pentru linii, pensulă și culoare. E strălucitoare arta lui, dar goală, vorbi cu năduf, Luciano. Are noblețe, dar lipsesc semnele de sfințenie. Eremia, cel mai vârstnic dintre ei, asculta cu luare-aminte, dar nu spunea nimic.Tăcerea lui nu era semn bun pentru că, de obicei, era și cel mai guraliv. Printre vrute și nevrute strecura câte un sfat de care toți țineau seama, chiar și Ioan. Eremia era mai din topor, mereu cu vorbe de duh spuse pe șleau, nu l-ar fi cruțat nici pe Înalt Prea Sfințitul, la o adică. Priceput în toate, fără școli superioare, dobândise meșteșug lucrând mulți ani alături de cei mai buni restauratori. Lucra bine și vorbea mult. Uneori, numai pentru el, dar destul de tare, ca să fie auzit. Avea și vorba meșteșugul ei. Se certa cu sfinții din pereți, le cerea socoteală, ba că-s prea-nalți, ba că au ochii prea albaștri, sau degetele prea de femeie. Dar glumele lui făceau să treacă mai ușor timpul și să nu pară munca prea grea. Ironia nu era aspră, ci mai mult sfătoasă și hâtră. Era un munte de înțelepciune și bunătate. Urma cu sfințenie ritualul dimineții, se spăla pe ochi, făcea semnul crucii, lua anafura și iar se închina, șoptea trei vorbe numai de el auzite și ieșea afară, la lucru, făcea din nou trei cruci mari, ca să fie ziua cu spor. Niciodată nu se așeza la masă fără să rostească Tatăl nostru tare, de răsunau blidele din cuhnie și se cutremurau toți de evlavia lui. Când era foarte supărat, vorbea în pilde și cita versete biblice. Ioan avea mare încredere în tot ce făcea Eremia, dar, uneori, văzându-i exagerarea, spunea, arătând cu mâna spre el:
-E dus, e plecat să caute culcușuri mai bune pentru sfinții lui! Și-și caută un loc și pentru sine, pentru când va veni vremea. Eremia avea încredințarea că ceva nu va ieși bine. Vedea el acolo, în închipuirea lui fără margini, că cerurile se tem de mâna și de gura lui Ioan, dar, mai ales, de necredința lui. Vedea cum curge o poveste urâtă, ca o pedeapsă și nu putea s-o oprească. Și nici să-i spună lui Ioan că primejdia se ține după el ca o umbră, nu putea. Sus pe schele, întins pe spate, cu fața spre tavan, Ioan avu un moment senzația de cădere. Din pictura bolții, un ochi se descoperea blând, de sub stratul gros de var, alături de o mână ce se ghicea albă, cu degete lungi, împreunate pentru semnul binecuvântării, atârnând, hieratic, peste creștetul pictorului. Se scutură iute, ca de o vedenie și continuă să vorbească rar, încet, ca pentru sine: „Cum să vindec golul din mine? N-am fost niciodată subjugat de credință, mereu am pus în culori și linii tot harul pe care l-am simțit, nu mi-a mai ajuns și pentru Dumnezeu…”
-Ioane, chipurile astea sunt vii, dacă le atingi cu mâna, le simți epiderma caldă, le simți răsuflarea din cuvinte. Și deasupra lor stă bolta luminoasă, de albastru senin și de aur. Omule, nu-l picta pe Hristos fără să-l trăiești! Peretele ăsta nu-i un șevalet și tu nu faci tablouri pentru vernisaj, vorbi aspru Luciano. Tu nu ții posturile, nesocotești cele sfinte, nu stai la slujbe și eu încerc să înțeleg.
-Și dacă eu stau pe la slujbe, cine-i mai pictează pe sfinți? Pictura asta mă secătuiește, îmi cere mult…tot…mă roade pe dinăuntru. Nu pot picta pe spate, întins pe scândură, cu ochii în sus, cu vopseaua curgându-mi pe față, mâncând trei frunze toată ziua și spunând rugăciuni de câte ori vrea Prea Sfințitul. Eu nu stau în strane, cu mâinile împreunate, să mă rog. Luciano, mâinile mele sunt de aur doar dacă se zbat aici, pe perete. Eu nu pot să prind răsuflarea sfinților, cum spuneți voi, nu pot să pictez sentimental, nu-mi permit să fiu melancolic și evlavios aici, pentru că, atunci când oamenii vor privi, nu vor vedea evlavia mea, ci frumusețea picturii. Auzind discuția, care era din ce în ce mai aprigă, Eremia și-a lăsat câlții deoparte și s-a oprit chiar sub schela unde stătea Ioan. A privit în sus, spre el, printre scânduri, spunându-i:
-Ascultă bine aici, îți spun ca unui fiu căruia îi vreau binele. Întoarce capul și uită-te la mine, Ioane! Pictura asta din care faci tu artă, Dumnezeu să te țină mult și bine pentru asta, nu-i doar o joacă de-a pictatul, fie el și magistral, tu nu copiezi natura, tu o interpretezi acolo, sus, în stilul tău, cu viziunea ta, cu emoția și vrerea ta. Tu nu faci doar forme goale, contururi pe care să le umpli apoi cu ce culori vrei. Nu te joci cu creioane colorate. Nu, Ioane, tu trebuie să dai interpretare duhovnicească acelor fețe, să pui în ochii lor culoarea blândeții și a bunătății, în degetele lor albe și fine să pictezi binecuvântare. Nimic din ce e pe un perete nu-ți indică vreo realitate văzută și pipăită de tine, sau de mine, totul e răsturnare de proporții, exagerare, transfigurare. Privește în stânga ta, vezi acolo muntele, copacii nu trec de înălțimea genunchilor sfinților. Ai pictat asta, dar te-ai întrebat de ce-o faci? Ce înseamnă, de fapt? Acolo, sus, stai cu ochii în ochii lui Hristos Pantocrator. Ochii lui îți vorbesc. Ce-ți spun? Dacă ție nu-ți spun nimic, tu trebuie să-l faci așa încât nouă să ne spună, să ne vorbească, să-l simțim uman și să ne simțim protejați de el. Fă divinul să vorbească, Ioane! Au tăcut toți. Doar frânghia groasă ce atârna din cupolă se legăna cu scârțâituri, frecându-se de schelele din scânduri și metal.
-Tu n-ai frică de Dumnezeu? răsună vocea lui Eremia, reverberată de pereții goi ai bisericii.
-Frică? răspunse meșterul, rămânând nemișcat, cu ochii ațintiți la fața imensă a lui Isus. De ce frică, mă? Cu asta speriați copiii. De Dumnezeu să te apropii cu iubire, nu cu frică. El nu-i bau-bau, vezi, de-aia stau departe de El, că voi nu-L vedeți și nu-L simțiți cu adevăr. Slujiți niște canoane și niște reguli fără viață. Voi slujiți în fals. Sunteți farisei. Eu nu mă-nchin nimănui, doar muncii mele. Când sunt aici, nu mai am familie, nu am Dumnezeu. Am sfinții din pereți, am ziua pentru lucru și noaptea pentru gânduri. Dacă eu greșesc, se prăbușesc schelele și țipă bolta.
-Nu, Ioane, se prăbușește sufletul tău păcătos, Doamne-iartă!
-Eu am asta- și arată spre pereți – voi îl aveți pe Dumnezeu. Eu nu am timp de pierdut timpul.
-Greșești, maestre, spuse timid, Mihnea, dacă-L simți, El e mereu cu tine. Nu te părăsește niciodată…Vorbele i-au fost întrerupte de mici trepidații, zidul mănăstirii s-a cutremurat scurt, dar intens.
-Stați liniștiți, aici nu se dărâmă nimic. Aici toate sunt oblăduite de Dumnezeu, îi liniști, cu vorba blândă și protectoare, nea Petrică, omul de încredere, bun la toate și fără de care grupul lor n-ar putea exista. Vreo doi călugări au dat fuga în biserică să stingă lumânările, să nu cadă și să ia foc odoarele, s-au uitat la schele, să nu se fi zdruncinat prea rău, au făcut cruci largi și s-au retras în liniște, mergând cu spatele.
-Da știu că m-a zgâlțâit ceva aici, sus, spuse, cu un zâmbet trist, Ioan. Ceilalți n-au zis nimic, au rămas nemișcați, fiecare la locul lui, așteptând, probabil, replicile. Dar n-a mai fost nimic. Și timpul trecea greu, apăsător, se târa absent peste mințile și trupurile adunate sub cupola lăcașului.
-Nu iese cum trebuie, Luciano, privește, totul este exfoliat, seamănă cu un desen făcut de un copil cu bățul în nisipul ud. Nu știu ce să-i mai fac!
-Ioane, coboară și odihnește-te, lasă-l pe mâine. Acum ți s-au încrucișat toate gândurile, îți tremură mâna… -Nu, Luciano, mâna mea nu tremură niciodată. Și n-am nevoie de odihnă. Doar că ceva, aici, nu vrea să iasă cum vreau eu. Ceva mă ține parcă legat la ochi, nu văd proporția, nu văd lumina…
-Lumina ți-o dă Dumnezeu, ți-am mai spus asta, dar tu ești orb sufletește, tu nu vezi pentru că nu crezi, Ioane, îi răspunse, cu grea apăsare, Eremia.
-Nu, Eremio, țipă Ioan de pe schele, eu dau interpretarea cuvenită realității, eu, cu mintea și priceperea mea, pun halouri de lumină pe crestele munților și pe veșmintele sfinților, din ce simt aici, în interior, mai spuse, apăsând cu mâna plină de oxid roșu cămașa în dreptul inimii. Eu nu-L pictez pe Isus slăvindu-L, ca voi toți, eu îi dau viață, îi dau măreție!
-Măreție, Ioane, tu îi dai măreție lui Hristos? El este măreția! Tu nu-i dai nimic, tu hulești doar. El, dacă vrea, te poate pierde pe tine!
-Priviți, priviți aici, toți, aici sunt ochii, îi vedeți, sunt cu mult mai mari decât în realitate. Pentru că ochii sunt ferestre prin care sufletul privește. Pentru că pictura asta a noastră este artă, artă pură și mister, este cununa de legământ dintre pământ și cer. Ce pun eu aici, nu se vede, pentrun că e în mine. Voi și călugării ăștia preafericiți numiți asta înveșnicire. Eu o numesc trăire. Așa trăiesc eu, punându-mi sufletul în icoane și sfinți. În pereții ăștia. Aici e înveșnicirea mea. Dintr-o dată se opri din lucru, aruncă pensulele și împrăștie cu mâna vopseaua pe schele, cu dosul palmelor. Nea Petrică, omul căruia Ioan îi spunea tată, din respect, dădu fuga să curețe locul. Era un zugrav foarte bun, știa meșteșugul amestecului culorilor și, mai ales, era doctorul de suflete al echipei. Liniștit, tăcut, adus puțin de spate, cu o barbă mai mare decât fața și doi ochi rotunzi, mici, blajini, părea un sfânt bătrân, coborât din icoane, deși, ca vârstă, era mai tânăr decât Ioan.Toți îi spuneau nea Petrică și chiar îl credeau bătrân, însă pe el nu-l supăra asta. Altele erau supărările lui. Puțini îl întreceau la zugrăvit chipuri de sfinți, avea și pricepere, dar și credință, soluții originale, nu cele învățate prin universități, foarte bune și ele, până la un anumit punct. Și mai avea, lucru rar, mult prea multă răbdare cu oamenii. Se apropie de Ioan care, între timp, coborâse de pe schele, îi puse mâna pe umărul drept, silindu-l să-l privească în față și, fără ocolișuri și vorbe false, îi spuse așa încât să audă și ceilalți:
-Știi cât cred eu în tine, ești cel mai strălucit – și crede-mă, cunosc mulți, de multe neamuri-, tu însă ești cu adevărat unic, dar nu-i destul. Geniul lucrează prin oblăduirea lui Dumnezeu. N-ai putea face nimic fără El.
-Nu, nea Petrică, nu sunt genial, nu-mi mai spuneți așa! Am singur unitatea de măsură asupra mea și știu câte parale fac. Fac multe, adevărat. Și nu sunt nici vreun biet nebun. Lucrez ca un nebun, asta da! Sunt…altfel, zi-mi excentric, zi-mi contestatar, zi cum vrei. Luciano, tu mi-ai spus heterodox, nu-i așa? Anatol nici nu știe ce-i aia și nici nu are nevoie să știe. El…cu sticla și cu geniul lui. Vezi, fiecare avem câte o meteahnă, dar avem și meșteșug în vene. Asta ne ține împreună și suntem al dracului de buni. Contează cine sunt și în ce cred eu, sau ce iese din mâna mea? Știu că asta nu vă place, Eremio, nea Petrică! Atunci când liniștea doarme în voi, în mine crește lumina și se colorează aerul. Atunci eu văd ce e dincolo de ochii și gura și mâinile serafice ale sfinților din pereți. Atunci stau de vorbă cu Dumnezeul meu, altul decât al vostru. Am eu credința mea, chiar dacă nu seamănă cu a voastră. Nu pot lucra fără voi, îmi sunteți ochii, inima, lacrima cu care spăl zidurile, îmi sunteți familia, dar nu mă strângeți în chingile credinței, nu mă forțați să simt ce nu simt…Plecați! Eu rămân aici! Zorii zilei l-au prins pe schele, nedormit, cu capul sprijinit în mâini. N-a coborât în chilie, n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a băut. Toată noaptea a privit lung, dincolo de vitraliile colorate și s-a rătăcit prin cupolă, căutând cheia de boltă și fixând liniile imaginare ale policandrului dat acum jos, pentru a face loc schelelor. Rotundul lui devenea plat, contururile se deformau, împungând arcatura bisericii și chipul celor nevăzute începea a se întrupa încet, într-o țasătură subțire de vis și vrajă. Îngerii și heruvimii făceu roată deasupra capului lui Ioan, exact pe cercul imaginar al candelabrului dănțuind, ca Isaia. Serafimii cei cu șase aripi se bucurau de văzutele acestei lumi, de chipul lui Ioan, care se nevoia cu întrebările. Așa cum sta, îngândurat și îndurerat, cu fața albă de nesomn și furia ce-i strângea inima, privirea a început să i se împăienjenească, trupul să devină ușor și de necontrolat, mâinile au căzut moi pe lângă el și s-a desprins de schele, plutind către sărutul pardoselii. Era lină plutirea și cald aerul, nicio durere nu-i mai măcina sufletul, nicio întrebare nu-l mai tulbura, ziua și noaptea se contopiră într-o eternă lumină pură. Îi plăcea căderea asta, se simțea eliberat, ușor, deasupra lucrurilor. Ciudat! Cu cât cădea mai repede spre piatra rece a podelei, cu atât zbura mai aproape de îngerii pe care i-a pictat, dar nu i-a înțeles. Atunci, din bolta cupolei, de pe cercul imaginar al candelabrului, cete de serafimi și heruvimi s-au repezit către Ioan și, deschizându-și larg aripile, i-au oprit căderea, l-au purtat înapoi spre schele și l-au așezat spre odihna dimineții. Când a deschis ochii, nu știa dacă e în starea de veghe, sau de visare. Și-a atins, cu sfială, obrazul și a simțit o prezență lângă el și urme de aripi pe trup. Deodată s-a pomenit despovărat, curat și simplu, liber, fără obsesia întrebărilor. Scândura tare și rece i se părea acum un pat moale. De pretutindeni, din abside și din altar, din pridvor și din ogive părea că aude îngerii cântând. Când țipătul cocoșului a trezit dimineața și tovarășii săi au intrat în biserică, l-au găsit pe Ioan vesel, cu uneltele în mână și cu ochii în ochii lui Isus cel din cupolă, pe care îl pictase în lumină, cu finețe și aplecare creștinească, deși biserica era încă în întuneric. Meșterii s-au uitat, uluiți, unii la alții și au tăcut. L-au urmărit cu privirea și i-au văzut întipărite pe față liniștea, iubirea și blândețea heruvimilor. Stăteau nemișcați în mijlocul naosului, cu privirile încovoiate de nedumerire și așteptau să le spună ceva, să-i salute, sau să-i certe. Nimic. Ioan se ruga în tăcere, pios, cu un ochi la Isusul care îi surâdea, binecuvântându-l, din lumea pictată de deasupra capului și cu celălalt la ușa altarului, din care strălucea icoana Bunei-Vestiri.
-Ce stați acolo strană și mă priviți ca pe o stafie? Apropiați-vă! Vedeți, aici în inima mea își are acum sălașul Domnul. I-am făcut iatac de taină și lumină. Acum El stăpânește aici și arată cu palma deschisă în dreptul inimii, înălțând capul spre boltă și lovind schelele cu fruntea. Vom termina treaba începută aici, în biserică, dar eu nu mai merg cu voi. Noaptea asta mi-a adus lumina în ochi și mi-a deschis calea adevărului. Dragostea mea pentru linii și culoare era bolnavă și arogantă. Orb fiind, am căzut în capcana strălucirii mele. Acum știu că strălucirea venea de la El! Să vă bucurați pentru mine că, de azi, mă alătur obștii acestei sfinte mănăstiri. N-am chibzuit la asta și voi mă cunoașteți și știți că așa este. A fost întâmplarea nopții. A fost CEVA! Pereții ăștia vorbesc pentru mine acum în limba inimii despre slava lui Dumnezeu și despre Sfintele Taine. Afară lumina se deschidea cu parfumul cireșului care, nebun de floare, se legăna în adierea dimineții, vestind rânduială nouă, de ascultare, la ușa mănăstirii.
Dsitribuie mai departe