RECENZIA CĂRȚII ”TRILOGIA TIMPULUI,” ANA SĂCRIERU, ED. CORESI, 2023
Cunoscând-o înainte de a ști că e poetă, i-am remarcat lumina din suflet, inteligența sclipitoare, discursivitatea ideilor, respectul pentru Cuvânt și firul nevăzut care simțeam că ne leagă, ca să descoperim, ca o revelație pentru amândouă, că era cel al poeziei. Greu să mai ai ceva de spus după cuvântul introductiv, relevant, convingător și complet al criticului literar Christian Crăciun.
Cuvântul autoarei vine ca o invitație către noi, să profităm de șansa pe care timpul ce-l avem la dispoziție, ne-o dă, spre a-l trăi asumat, dându-i valoarea cuvenită, prin propria opțiune, definindu-ne fiecare destinul funcție de alegerile noastre. Eu o să vă prezint rezonanța pe care acest volum a avut-o asupra mea, modul cum eu l-am perceput și motivația pentru care îl recomand cititorilor.
Volumul e compus din trei părți, frumos concepute, ce dau esență și unitate cărții, corespunzând celor trei timpuri pe care sufletul le poate integra: Dincolo de timp, „unde sufletul se află în fața lui Dumnezeu”, La hotar, „între timpul cu Dumnezeu” și… „un timp fără Dumnezeu” și Clipe fără timp, din care iubirea îl scoate pe om „dintr-un timp pământean” vremelnic (pag.19).
Bucuroși de invitația în acest periplu spiritual, spunem și noi „timp”… şi reluăm lucrurile de acolo de unde le lăsase Plaut sau Homer şi tot din atâtea silabe ne articulăm existenţa. Drumurile duc spre un Tărâm al semnificaţiilor, scăldat în cea mai pură mare, cea a Fiinţării, în care el, timpul, rămâne prietenul, stăpânul, slujitorul sau profetul aşezat pe celălalt taler al balanţei, de unde legăm fiecare prezenţă de altele, iar lotcile clipei ni se oferă pentru mereu alte călătorii spre inima existenţei. Un privilegiu cu riscurile, misiunea, dreptul şi datoria nescrisă, care nu anulează marele adevăr, acela de a restabili egalitatea deplină, cea mai deplină şi definitivă, într-o deschidere cosmică spre marele dat al omului, rostit de la începuturile lumii, acela de A FI.
În DINCOLO DE TIMP, pătrundem în universul poetic al autoarei făcând pași, dar nu orice pași, ci pași de veșnicie și nu mulți, ci unul, unul mare, zic eu. Căutările ei, dacă s-ar putea, ar întrece Lumina, să ajungă la izvoarele ei, „ocolind a inimii cale străină” (CU PAS DE VEȘNICIE).
O căutare lăuntrică, un suflet „neodihnit”, în timpul care, din când în când se odihnește. Un cerc al cărui principiu unește sfârșitul cu începutul, în cicluri de viață, închizând în el „durerea Începutului pe cruce” (AURUL CLIPELOR FINALE).
Un Nevăzut acoperă ființarea și adevărul, dar un Nevăzut care vindecă. Pentru ea, Lumina devine grea, din cauza misterului și el „greu de dus” (STRÂNSĂ-N GREA LUMINĂ). Această afirmație mă duce cu gândul la Lumina condensată, la condensatul Bose-Einstein, Lumină pe care iată, poeta o vizualizează, o ține în palma inimii ca pe un bulgăre de adevăr, dând speranță căutărilor sale.
Poeta urcă TREPTE de lumină: Inima mea / în palma Ta, topită de dorul / Tău, spre a ajunge acolo unde sufletul își caută liniștea, la adevăratul Acasă, de care o leagă un dor infinit, ca o aspirație de a reveni la o stare emoțională trăită cândva, dar atât de regeneratoare. Dorul de Dumnezeu, dorul de adevăratul Acasă este precum un cod personal pe care îl avem sădit în noi. Dorul și iubirea sunt două izvoare în aceeași albie care se împletesc și duc spre infinit.
Comunicarea cu Creatorul este firească și continuă. Un zbucium lăuntric răzbate în sufletul ei rănit de „povești târzii” (ALBASTRU), un întuneric al necunoașterii ce doare, într-o acceptare a ceea ce i s-a dat. Doar inima simte dimensiunea adevărată a dorului său lăuntric.
E însetată de dor și de iubire, cu recunoștință către Dumnezeu, neînțelegând hățișul de drumuri din care ea vrea să-și discearnă „temeiul” (FIRUL). Un fir a timpului, în care urcă în frecvență „spre Învierea / de nespus!” (DORUL).
Ar vrea ca inima să poată cânta în ritmul cuvintelor, care au inimi vii și pline de adevăr nerecunoscut, pe care îl vede ca „singurul trup al lumii”, DINCOLO DE ACEST ACUM.
În viziunea ei, cuvintele nu ne aparțin, nici gândurile care sunt și ele vii, nici visele sau timpul. Totul este trecător în marea veșnicie. „O libertate a depărtării” … „o libertate a inimii, / a adevărului ființei”, o atracție ca un miraj, în care o ARIPĂ CĂTRE DINCOLO, îi prefigurează esența divină pe care o respiră, îi determină devenirea, într-un legământ al Luminii, într-un Legământ al iubirii. Sufletul ei îmbrăcat în lumină, cu căutări ascunse și așteptări, vorbește cu timpul. Cuvintele ard viu. Doar sufletele curate le păstrează lumina, devenind pentru acestea de neprețuit: „salbă de perle” (PIATRA DIN INIMI).
Dar Adevărul este departe de puterea înțelegerii umane. Frumoasă imagine realizează: noi creștem din inima adevărului, precum lanurile de grâu, trăindu-ne netrăirea, neiubirea, necunoașterea, iar uneori la treierat devenim cuvinte vii, ele, cuvintele fiind rodul nostru, cel mai de folos al existenței noastre.
Doar deschizându-ne „porțile minții înalte” … „învățăm frânturi / ale albastrului din inima de cer”, într-un hazard răvășitor, optând deliberat la A AVEA O VIAȚĂ.
Dar iată că LA HOTAR, avem și perspectiva pământeană. În acest capitol, poeta e binecuvântată. Într-o profundă căutare de sine, vorbește cu sufletul, care i-a metamorfozat dorul în cântec, în REGÂNDIRI.
Sufletele le vede ca fiind gândul lui Dumnezeu către noi, căruia „uneori I se face dor” de ele (SUFLETELE NOASTRE), doruri care rătăcesc peste marea ce generează lumi, în nesomn și mister. Poeta se minunează de focul lăuntric, divin, pe care îl simte ca o binecuvântare, aspirând către „Căutarea Întregului”, pe care-l percepe ca un mare dor al „veșniciei vieții” (ÎNTREGUL LA HOTAR). Căutări prin care, Poetul ce este, își caută rostul în armonia și poezia universului, „La răscrucea lumii şi a inimii” și din a cărui tristețe „curge lin” propria poezie (LA RĂSCRUCEA LUMII).
Inima ei prinde aripi îmbrățișând din cerul ei, pământul. Uneori ea se „vede sori / și stele, și amurg, / și lipsă grea…”, SUNT TOATĂ SORI. O lipsă a redevenirii a ceea ce de fapt este: creație a lui Dumnezeu ce privește spre cer din acest colț de univers, de unde vedem doar cât acesta ne lasă să vedem, iar dacă nu ne lasă să vedem mai mult, e poate pentru că nu a venit timpul.
Un OCHI DE CER, însuflețește pe pământ, pe care eu îl văd a fi Raiul din sufletul ei, care se îmbracă în adevăr, iar „cuvintele vii” îi arată iubirea. Un dor nerostit, stelar, poartă în inima ei, un dor „nedor”, pe care îl vede „oglinda stinsă a iubirii” (DORUL STELEI). În stele își află proiecția iubirii ei, care e cuprinsă de absență. Își simte sufletul „atârnat de cer … „suspendat stingher de cer”, îmbrăcat în tristețea ce doar în poezie e mărturisită și adunată în BALADĂ TRISTEȚII TALE.
Ea face pași dincolo de timp, dincolo de a se naște, pentru a înțelege durerea și căutarea inimii, a liniștii dinaintea ființării, identificându-se cu Totul, încercând să atingă și să înțeleagă veșnicia, pe care o cuprinde în propriul dor. Iubirea a sădit-o în propria poezie, îmbrățișând cuvintele, chiar dacă uneori a obosit, în căutarea fără de răspuns. La dreapta Judecată, „dragostea” va răspunde în locul ei, dragoste mărturisită în poezie și va înălța o „punte de lumină” între pământul ei și Cer (LA JUDECATĂ).
Respirația ei se indentifică cu respirația divină, a întregii creații, precum „legănarea somnului nostru de veci” (FĂRĂ NOI). Percepe tăcerea ca o plinătate a drumului nevăzut, tăcere ascunsă în spatele timpului, iar „plânsul sufletului” e mângâiat de LACRIMA VÂNTULUI divin. Face DIFERENȚE: „Până ieri, eram oglinda lumii din jur…” în care se adâncește tot mai mult, în care încercă să trăiască prin darul ce i s-a dat, „ca să facem Gândului un trup dintâi” (TRUPUL GâNDULUI).
În EU ȘI LUNA, își poartă firea pe ape limpezi, care mereu sunt adânci, își poartă dorul într-o confesiune celestă.
Totul în viața poetei se orientează către un punct fix, Creatorul – CORĂBIERUL –, cu busola sufletului, ea ridicând un Axis Mundi între pământ și cer, construit din cuvinte, credință, dor și iubire.
În INIMA HARPĂ, acordurile răzbat între ea și El: „Dragostea mea nu există. / E doar lumina din sufletul meu. / E căderea ce naște doar teamă. / Nu-i decât somnul dorului greu” și „Dragostea ta e povestea / unui trist, bătrân iconar”. Acorduri lăuntrice trăite adânc. „Nu am decât timpul lui Dumnezeu / care, în dragostea Lui, / mi-a dat o Dragoste” (INIMA MEA ȘI PLÂNSUL). Orientată prioritar spre divin, în noaptea care mărește depărtarea, percepe în inima sa această TAINĂ SCRISĂ, înscrisă în inima ei, pe care o vede „vas de cer”.
Într-o întoarcere spre propriul sine, simte zvâcnirile firii, dorul de cer, adună depărtările găsind mângâiere în dorul dintâi. În căutarea adevărului, bate cu aripile inimii la porțile veșniciei, în AȘTEPTAREA DORULUI-CER, iubire ce „e mai înainte tristețe, / cum e izvorul crucii / un mai-nainte cer”. Căutarea ia formă de CÂNTEC, de SCRISOARE, o căutare a sensului existenței pe pământ, unde „pământul rămâne pământ în iubire”. Sădind aici Iubirea, învățând să iubim și dăruind-o, ne împlinim misiunea de ființe create tot din Iubire.
Cufundându-se în propria rugăciune, inima ei cântă. În tăceri își adună cuvintele ce vor să-i strige neputința, mângâindu-le și iubindu-le. Respiră „lumina din noapte” printre doruri și șoapte (ZIUA ȘI INIMA), în zbor de îngeri, ca o pecete a durerii ascunse în gânduri, atât de greu de redat, într-o continuă căutare a liniștii în FâNTÂNILE VEȘNICIEI, purtând PRIN VEACURI iubirea. O iubire ce limpezește, care așteaptă „dincolo de veșnicie / ca un albastru de mister” și pe care N-O RECUNOȘTI.
Mărturisește că nu are cuvinte să descrie durerea din clipe, în care se simte că nu poate fi ce trebuie să fie. Versul necitit își pierde lumina, Lumină care dăinuie în DORUL- NAȘTERE „de sine”. Mărturisește: ORICÂT AM SCRIS „n-a fost de ajuns”. Singură își căută temeiul în singurătatea pe care o recunoaște, în poezia în care se oglindește, ca într-o mare, ca într-o oglindire a cerului pe pământ.
Iubirea pământeană lasă SEMNE NEVĂZUTE și neînțelese, nu e deplină, sufletul „alunecând în văile dorului / ca o singurătate fără sfârșit” DEASUPRA ZĂRII. Își poartă singurătatea „prin toate înțelesurile”, căutând „odihna în Celălalt” (AM ÎNȚELES…) și lumina, care devine cale. Primește cu deschidere LECȚIILE SUFLETULUI, în care speră „că iertarea e viață…” într-o continuă zbatere în care „Doar inima poartă bătaia / bunătății pierdute de om”. Poeta înalță BALADA ÎNTREGULUI DIN NOI, cântare în care vorbește cu Îngerii, „ca un bocet al sufletelor / care nu și-au trăit poezia”(NICIUN CUVÂNT DIN ȚARA TA).
Prin sita inimii își cerne gândul, iar pământul se oprește în loc în CLIPĂ FĂRĂ TIMP. LA MARGINEA INIMII LOR, e hotarul ființei, pentru întregirea sufletului, într-o continuă repetare, în care suntem „semințe pe pământ”, unde respirăm iubirea, chiar dacă unii nu o trăiesc, doar se prefac. „Dumnezeu se naște în inima noastră..”, ÎN LOCUL IUBIRII, „ pe care noi n-o putem naște”. Un adevăr profund, exprimat cu claritate, un mod de a trăi aici pe pământ, ca o cădere sub greutatea inimii, care trebuie să se vindece de „răni” (FĂRĂ SĂ VREI, POATE), o înălțare prin recunoaștere, o unică șansă a omului de a accede la Cer prin Iubire, care mă duce cu gândul Scara lui Iacob. Aceasta a fost coborâtă de la Cer la Pământ, pentru ca iubirea să urce ca aspiraţie şi recunoaşterea să coboare ca înţelepciune. Principiul iubirii urcă, principiul cunoaşterii coboară, pe calea jertfei pe care a coborât dumnezeirea pentru a înălţa umanitatea, într-o ciclicitate cosmică, în care cunoaşterea e forţa centrifugă a potrivirii de sine cu lumea, iar iubirea e forţă centripetă a întoarcerii către Sine şi aderare la divin. Urcuşul spiritual al sufletelor este un urcuş liturgic, în misterul care atrage.
O ULUITOARE AȘEZARE, „de culoare” în viața ei. În inima sa este iubirea sădită de Dumnezeu. Este conectată cu semenii pe PE ORIZONTALA FIINȚEI, unde nu percepe nici „un fir de dor”, dar și cu Divinitatea pe verticală, de unde primește lumina, în palmă lăsându-i „tăcerea stelelor” (FIECARE), la intersecția celor două direcții, asumându-și existența și conștientizând Clipele sufletului. Există și CLIPE FĂRĂ TIMP. Închisă în taina ca o închisoare, poeta se află în AȘTEPTARE, ca cerul să coboare lăuntric, să-i fie „culcuș” sufletului. Inima îi este „ca o carte din cer, / ca o căprioară fără nicio teamă” (INIMA VÂNĂTORULUI) și „leagăn adânc” (ZVÂCNIRILE DE CATIFEA).
„Cuvintele nespuse” le adună ca pe niște taine, uimindu-i inima prin CUNOAȘTEREA ÎN NEVĂZUT. Viața o ține în palmă ca pe o scoică, neștiind ce ascunde. O frumoasă comparație face despre oameni: NOI, DOAR APE CURGĂTOARE „peste gânduri călătoare”, iar sufletele unora au ajuns de ghiață. E dornică să deslușească gândul din ceilalți, iubind divinul din ei, care îi leagă pe toți într-o unicitate deplină. Este DRUMUL, pe care, la răscruci, oamenii se recunosc după lumina din inima lor.
Este avidă de adevăr și nu știe decât să ardă „întreg” (NĂLUCA). Într-o DESLUȘIRE a misterului, orbită de propria iubire, se descoperă: „sunt ca o toamnă fără frunze, / doar culori aprinse fără pământ, / doar cer topit de dor, fără de tine, fără voia de-a te ține… / căci n-am nimic / atunci când cred că am.
Iubirea, ca un cântec de leagăn, „te cred, te duc și te dezleg” (NOI) sau „eu tot te port, mă dor, mă plâng” (PIATRA NOPȚII) sau „Dragul meu, tu ești și nu ești. / Ești dor și gând și nor plăpând” (ALTE REGÂNDIRI), în care trăirea ei e o lumină despre care „niciun vers nu se mai scrie” (FĂRĂ SĂ ȘTIU).
Pentru inimă, adevărurile sunt prea grele, cu multe VIITURI: „Inima noastră… nu e. / O tot caut prin buzunarul tău / eu am crezut că e la tine, / tu… ai crezut că-i pe undeva”. Frumos cuvintele ei „Stau cuminți, nespuse / și așteaptă suflarea ta care / să înfiripe viețile lor nescrise”. O așteptare a împlinirii iubirii pământene, recunoscându-se unul în altul, ca doi „căzuți din cer”, într-un profund DOR, care îi unește, în care parcă se cunoșteau de-o veșnicie, învăluiți în mister. Sufletul ei este un munte de iubire, de dăruire totală, până rămâne EU FĂRĂ MINE. Superb, STELELE EI, în care ea credea, erau „pământul” poetului!
Dialogul cu cerul continuă, ea după chip și asemănare, scrie „în versuri o icoană” (PIATRA NOPȚII). Frumoasă conotație dă timpului: „nu e viață, / nici moarte, / e dorul care în / inimă se zbate, / e spațiul ce ființa ne-o / așează-n / cruce, / e ochiul meu / închis în tine / și pieptul tău / păzindu-și firea, / întemeindu-ne / pe noi” (ÎNTEMEINDU- NE).
La fel de sugestivă este și imaginea poetului: „mai trist / decât noaptea din ochii lui… / Sufletul meu s-a lipit / de noaptea lui, / dar aripile tristeții sale / mi-au cuprins inima / fără să pot să le cuprind eu pe ele…” (ÎNARIPAȚI).
CLIPA FĂRĂ TIMP – „Nu e cer, / nici pământ. / Sunt doar eu / fără tine”. Un timp în care nu-și găsește menirea. Dorul își poartă „visele” din RĂSCRUCE, precum ea își poartă „tăcerile”. Simbolul Crucii revine, e dat de orizontala dată de frumusețea ei, de una singură, iar verticala către Dumnezeu, e dată de bunătatea acestuia către ființa umană.
PE SCURT, ce frumos oamenii își pot auzi inima unul altuia!, dacă vor… zic eu… Uneori, chiar dacă cuvintele se sting, „pe drum de fum”, destinatarul jertfindu-se altor idei, fără să ajungă la destinație, ea își poartă lumina în suflet, alături de taina ce o ține prinsă de cer (SFÂRȘIT). O întâlnim într-o suită de întrebări și încercări de răspuns: „Eu exist? Nu exist / gândul trist, SEMNUL FIX / numai spus, numai dus / fără văz, doar un vis”. Discerne cum „Clipa fără timp – e iubirea”, (adevăr căruia mă alătur și eu), iubire în lumină din care ea își face Troiță.
Se transpune în locul celuilalt, iubind zborurile și „clipele suspendate” (ÎN LOCUL TĂU). Gândul ei rămâne prins în nerostiri și tăceri, în îmbrățișarea dorului. Descoperirea luminii din celălalt îi aduce o PLOAIE de primăvară peste dorul ei. El – o iarnă a adevărului, ea – un câmp de grâu al inimii lui, vor rămâne „o rană a ne-nțelesului acestei lumi” (NEÎNȚELESUL LUMII).
Realizează RADIOGRAFII ÎNTREBĂTOARE, printre chemări și așteptări, în SINGURĂTATEA ADEVĂRULUI. Face ÎMPĂRȚELI: „Mi-am împărțit inima / în patru zări de cer. / Una pentru mine / una pentru tine / una pentru noi / și una pentru Timp”, pentru a-l îndupleca să-i primească pe amândoi în El, iar dorul îl consideră pentru suflet un „dar de cer” (DORUL DAR).
Își dorește LUMINĂ-N CALE, cerul tot „în noi”, CA O LUMINĂ, și o iubire cât un „Pământ între” (NOI PRIN TRECEREA EI), o iubire care nu se naște „decât în inimă de soare” (CUVÂNTUL NOSTRU). Ea adună lumina în palmă, fără de care nu ar putea vedea Calea.
AȘTEPTAREA SUFLETULUI îi aduce „Bucuria versului de mână / e mai mare ca durerea dor, / însă nu pătrunde taina, / nu-nțelege… sufletul cum tace, / așteptând smerit ca versul viu, / trist, să plângă al firii somn / și apoi așteptându-l blând / să tresară de iubire, / în cuvinte fin în aur dăltuite / și de stele legănate, / o iubire de a soarelui lumină / ce răsfrânge-n viață raze, / punte către zările înalte, / lin țesând a sufletului cale.
Iar ea, poeta ANA SĂCRIERU, se ascunde în cuvinte: „să mă rescrie simplu poezia, / să-mi fie ea o mamă / nașterii de-a doua, / aceleia albastre și de sus” (O A DOUA NAȘTERE).
Volumul se încheie cu puterea sufletului de a discerne lumina lui, care „topește risipirea” … „viu rămânând în Adevărul cel nemuritor” (FRUNZE).
O frumoasă pledoarie pentru viața trăită demn, în armonie cu sine cu lumea și cu cerul, îndemnându-ne la Iubire. Iubirea este fundamentul legăturii reciproce dintre noi toţi. Este forţa de coeziune ce ţine laolaltă universul, care atrage, integrează, construieşte, ridică o spirală ascendentă, fiind omniprezentă în univers. Iubirea profundă semnifică tendinţa globală a fiinţei, de a se împlini, de a deveni completă, de A FI UNA cu TOTUL
În volum întâlnim construcții estetice care te surprind plăcut: „neaua duhului” (SUB NEAUA DUHULUI), „inima închide ochii” (STRÂNSĂ-N GREA LUMINĂ), „clipirea pleoapelor…” (VEȘNICĂ ȘI TRECĂTOARE), PIATRA DIN INIMI, „zarea gândului” (DORUL STELEI), TRUPUL GÂNDULUI, „cântecul de cerb” (NU-I VEȘNICIA), „toaca minții” (DEPARTE), „Iubitul meu de zăpadă obosită” (NOI).
Comparații: „pământul nu e dor, / e plâns / doar cerul Tău / e dor nespus” (NEPUTINȚA), „Iubirea Ta / este piatra / minții mele obosite” (IARĂȘI DINTR-ALE TALE), „șoptește lacrima / de-amar nespus” (LACRIMA), „mergerea mea este somn” (DINCOLO DE ACEST ACUM), „Diminețile mele sunt nesfârșite doruri” (GÂNDURILE TALE).
O metaforă profundă, o carte densă în reflecții și trăiri pe care trebuie s-o recitești de mai multe ori și pentru care trebuie să fii pregătit să o citești, să o trăiești, să te hrănești cu ea. De fapt Poezia este memoria Luminii din început. Cu siguranţă, în şi prin ochii cuvintelor, privind sinceri şi iubitori, ca în nişte oameni, ajungem la Dumnezeu. Cuvintele sunt nişte copii cu ochi de lumină, ce-și caută părinții ca să îi crească, iar Poezia este o construcţie arhitecturală prin care eşti redat Luminii, Creatorului. O construcţie din cărămizile ale universului, vibrând în acordurile inimii poetului, care devine rezonator cosmic. O lume pe care o creezi şi o dăruieşti ca pe o Pâine Sfântă, iubind.
Poezia este esență universală și ANA SĂCRIERU surprinde această esență din plin. Poezia ei se remarcă prin forța emoției, prin mesajele încifrate pe care le poartă în suflet, prin construcții stilistice fabuloase, prin respectul și iubirea față de Cuvânt, dovedind că se află sub grație divină, cu o deschidere specială spre sensibilitate poetică.
O alchimie e poezia ei, o formă de cunoaștere a lumii prin iubire. O iubire ce crește prin Poezie. Un flux de energie benefică regeneratoare ce își pătrunde și limpezește ființa. Dar acest lucru nu este pentru oricine. Avem aici o contopire a Eu-lui cu Sinele universal, pe Calea luminii, prin Forța Iubirii. O carte despre Viață, Cale și Adevăr, în care simți pulsul poemului, bătăile de aripă ale sufletului, respirația cuvintelor, până și tăcerea, în care te simți iubit de Dumnezeu, recunoscător pentru Iubirea dăruită.
Ana aruncă o sămânţă în pământul viitorului, sădește credinţa în om, în valorile fundamentale, în spiritul care înfrânge vremelnicia, în favoarea roadelor de aur ale conştiinţei sau altfel spus, ne oferă o lecţie care se învaţă din mers, dând timpului valoare, spre a te şti şi simţi OM, creație a lui Dumnezeu. Prin lectura acestui volum, am descoperit o ANA care zidește, care plămădește și construiește. Poezia ei are aripi de cer!
Recunosc că m-a surprins în modul cel mai plăcut această întâlnire, cu siguranță stelară! Ești o Minune, ANA SĂCRIERU! Dumnezeu te iubește și așteaptă să scrii în continuare!
AURELIA RÎNJEA
Membru al World Poets Association România
și al Uniunii Scriitorilor de Limba Română
Distribuie mai departe