O poveste de suflet, zămislită din emoții și lumină…
”De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”
(Antoine de Saint-Exupery)
Fiecare poveste de viață merită să fie ascultată…
Căldura zilei ridică o mantie subțire de praf în aerul uscat. Calea Bucerzii mi se pare astăzi un pic mai tăcută. Dar nu pentru că e ea așa, ci pentru că așa o simt eu, acum…
Amintirile mi se îndepărtează… Încerc cu putere să le țin lângă mine, să-mi încălzească sihastrele momente. Dar ele se spulberă din nou, în răcorosul prezent. Înaintez cu pași moi, neliniștiți, adulmecând cu tălpile fiecare părticică de pământ din fața casei, cu o curte largă, protejată de privirile trecătorilor, cu un zid alb de ciment. Din melancolicul oftat, bătrânul zid lasă din când în când fărâmițe de pulbere să se împrăștie în aerul cald. L-aș îmbrățișa, dacă aș putea. Dar e prea mare și prea lung.
Banca de lemn din fața casei, tace, părăsită de o veșnicie. Tace, cu toate că are atâtea de spus … Cunoaște poveștile bunicilor, străbunicilor, vecinilor, și a celor ce au trecut prin fața ei. Îmi cunoaște și toate tainele, de copil, de adolescentă. Le ține acolo, în pieptul ei bătrân și lemnos. A devenit ursuză și cuiele ruginite i-au ieșit în afară. Nu mai vrea să primească vreun trecător. O sărut cu privirile. Știu că are și ea rănile ei. Îi mulțumesc pentru bunătatea cu care m-a primit pe vremuri în poalele ei. Atunci, când priveam cu bunicii apusul soarelui, și așteptam vacile să se întoarcă de la pășunat.
Stau în fața porții ferecate, și îmi văd sufletul-copil bătând cu pumnii în poarta veche de lemn. Strigă, dar nu-l aude nimeni. Strigă din nou… dar îi răspunde doar o rafală de lacrimi.
Poarta bunicilor rămâne închisă.
Sufletul-copil se ridică pe vârfuri, încearcă să găsească cheia agățată în colțul interior al porții, acolo, unde bunica i-o lăsa de obicei. Dar poarta rămâne tăcută, ferecată în făcături lumești. Cheia nu mai e acolo, ca și numele de pe zidul șurii, Constantin Victor Pahon, care doarme sub varul proaspăt vopsit.
Singurătatea mă strânge cu brațele ei fine, și-mi sting dorul din lacrimile ei. Îi mulțumesc că mi-a fost alături, la bine, la rău… E lângă mine și astăzi, de fapt e lângă mine de-o mică veșnicie. Aud strigătele copilăriei, zbătându-se din spatele porții ferecate…
Odăița bunicilor e și ea închisă. Deslușesc glasuri voioase, povești de bunici și ciripituri de copil, muzică de Smokie din nopțile adolescenței, behăit de oi și urlet de lupi din iernile geroase, murmur de cărți și povești copilărești cu stelele. Amintirile îmi aduc în întâmpinare surâsul mamei, și miresme de mere, de nuci, de lână, miresme de iubire și bunătate.
Acest loc binecuvântat, care mi-a fost odată sfântul „acasă”, mă privește mut… și simt că e și el în durere.
„Nu te necăji. Tu ești întotdeauna în inima mea. Plină cu viață, cu lumină, cu farmec și neferecată” îi spun, sărutând cu privirile ferestrele ce-i strălucesc întunecime.
Mă îndepărtez, sleită de trăiri. Pășesc în sus, pe calea satului, și mă îndrept spre dealurile și munții liberi. Ei mă așteaptă. Mă așteaptă cu brațele deschise. Mirifica natură mă alină, mă alintă. Mă scufund în ea. Mă scufund în tăcere.
Natura își cerne în aer binecuvântata pace. Furtuna din sufletul meu se liniștește. Încet. Încet. Pufuri de păpădii îmi cară tristețea pe adieri de vânt… O lasă departe, pe un pisc de munte, lângă o solitară Floare de Colț.
După un timp, aud chiuituri și sunete de voioșie. Cineva mă strigă:
– Anca, Anca!
Îi recunosc imediat glasul. E Toderaș, prietenul meu drag din copilărie. Flutură cu mâna în aer, în semn de bucurie. Urc pe magicul covor de iarbă, presărat cu flori sălbatice, galbene, albăstrui, albe. Îmi ridic privirile și zăresc forme mlădioase de dealuri. Par mângâiate de o puzderie de sclipiri de soare, cernute de pe tărâmul cerului.
Un seducător miros de pâine de casă făcut de Veta mă îmbie la o nouă realitate. Absorb din aerul cald, ce-mi aduce miros de tocăniță de miel la ceaun. Alerg spre filigoria de pe deal, îmi deschid larg brațele sufletului, și las înăuntru un roi de glasuri voioase. Sunt prietenii mei din copilărie, Milu, Ovidiu, Toricuța, Pifănel, Toderaș. Mă năpădesc lacrimile de bucurie. Așa cum sunt ei, așa cum sunt eu, sunt tare fericită că-i am!
Îmi privesc sufletul scuturându-se de tristeți ascunse. Îi zâmbesc, văzându-i puterea… văzându-l cum se înalță cu aripile încă rănite, se înalță spre o nouă lumină.
Fragment din cartea ”CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI”. Anisoara Laura Mustetiu O colecție de povești de suflet, și o carte pe care o vei adora!
Distribuie mai departe