POEZII DESPRE VIAȚĂ ȘI IUBIRE – DANIELA FORCOȘ

Reflecții și emoții în versuri

Daniela Forcos este o poetă de origine română domiciliată în Italia. Activitatea sa artistică a început de când era la liceu, când scria în reviste și ziare literare, apoi și în publicații pentru copii. În Italia, și-a tradus în italiană poeziile și a participat la concursuri internaționale și evenimente culturale, obținând 38 de premii, printre care Premiul președintelui, în cadrul Concursului internațional „Tra le parole e l’infinito”, Trofeul Fortuna Loffredo–United în 2018 – singurul autor premiat străin, Premiul special – Violența împotriva femeilor 2020.

Vă dorim o lectură plăcută pe tărâmul fermecătoarelor versuri scrise de poeta Daniela Forcoș! – Revista Emoții și Lumină.

Cum să fac sufletul să-mi cânte 
dacă eu, încă mai trăiesc în trecut?
Sunt ascunsă de  rădăcinile  vieții, 
în propria - mi lume.
Cum să scap din strânsoarea sufocantă
a disperării?
Cât să mai rabd, până când?
Nu mai știu dacă-i noapte sau zi
Dacă voi mai ajunge vreodată 
să ating aripa unui vis.
Vântul îmi umblă fără milă prin răni
        De-atâta   durere, cad în genunchi.
        Plânge pădurea  cu frunze uscate
        Iar clopotul biserici-i mut.
Mă ridic fără vlagă și desculță 
străbat pe cărări de destin
Iar sub tălpi ard cărbunii  unei iubiri depărtate.
Mă alină doar rouă 
ce-și plânge  aghiasma de floare 
Picături ce coboară din rugăciunile cerului 
Născătoare de viață.
Dac-aș putea zâmbi, aș învinge  tăcerea 
N-aș mai fi doar o lacrimă 
suspendată-ntr-un ciob  de astru căzut.
Aș mai domoli plânsul nostalgic al viorii
Simfonii de iubire aș scrie pe  sufletul mării 
Și poate m-aș pierde pentru totdeauna 
într-un ultim sărut.
Într-un dans  de iubire cu aromă de viață
Ca un descântec 
ce deschide porțile  către zenit
Cu gânduri curate răsărite în miezul furtunii..
Poate-aş mai crede
în privirea albastră  a lunii
Ce știe de stele și infinit.

Astăzi păşesc
printre frunze şi vise 
printr-un trecut mai prezent ca oricând 
sunt ca un înger care  râde şi plânge 
cu aripi rănite, cu sufletul frânt.
caut un colț,
să-mi potolesc  durerea 
privind în depărtare la norii fumurii 
e ud pământul şi-i frig afară 
se zbat în mine lacrimi grele 
ajunse-n răscruce de timpuri târzii.
strig cu putere ... 
dar nu m-aude nimeni 
pădurea-mi plânge -n frunze ecouri pustii
mi-e toamnă în suflet, 
şi-mi plouă în gânduri
doar vântul mi-aduce prin ramuri cărunte 
acorduri fine de nostalgii.

Iubii, ca un orb care nu știe să vadă 
decât dincolo de întunericul blestemului,
un fir de lumină
Iubii, chiar dacă vara din odaia noastră 
îmi îngheța surâsul suspendat în colțul de piatră
tăioasă, rece şi udă.
Iubii, atât de mult iubii, că m-am trezit plângând,
risipită-n dimineața gândurilor tale tăcute 
și strânse -într-un pumn de vise nevisate, 
care -mi răneau  şi mai tare sufletul,
pierdut în doruri pustii ...
Mute îmi erau buzele,
fără de cuvinte mi-erau ochii,
petale grele de lacrimi cădeau fără-ncetare 
pe uscatul pământ, 
săgeți de foc picau peste codri,
dureri tăinuite se-nfruptau hulpav din mine.
Tremura de iubire trupul meu tânăr, 
duioase dorințe suspinam în amurg,
gânduri nespuse pe buze-mi plângeau,
implorând destinul să moară-ntr-un ultim sărut.
Iubii, încă iubii, chiar dacă vântul puternic
mă arunca în brațe lungi inerte, 
cu umbre incolore se îmbrăca pământul, 
nici iarba nu mai încolțea în primăvara ei, 
plângând mă ascundeam de mine,
iar florile plângeau și ele.
Iubii, murii de dor și renăscui,
fără să știu dacă sunt vie sau dacă sunt ecou...
în depărtare-mi plângea duios o vioară ,
nimeni nu- mi alunga noaptea din suflet...
mă mințeam fară să vreau
că trăiesc cu gândul la tine.
Iubii, ah, cât iubii și câte strofe scris-am 
sculptate-n perete de Lună,
câte pâraie și câte furtuni biciuit-au bietul meu suflet, 
și-n câte focuri ars-am pân' la cenușă...
Iubii dincolo de stele si dincolo de vise 
și mă topii pe veci pe pleoapele-ți tăcute...

Ai venit când zorii zilei  înmugureau  peste ape 
ca un vis mi-ai  pășit prin gânduri, mângâindu-mi sufletul
împovărat de tăceri și de lacrimi.
Desculț ai venit, și despuiat de orgolii,
cum  o pace neomenească mi-ai intrat în suflet 
pentru a-mi da curajul de a zbura ca o frunză dusă de vânt ...
nevinovat surâsul, în inimă mi-a înflorit.
Roua cădea peste trupurile noastre  înlănțuite, 
într-o strânsoare flămândă și însetată de iubire 
iar ochii mei, oglinzi  plămădite dintr-o  iubire pierdută în timp,
ascundeau lacrimi tăcute și mistice pasiuni,
cum o lupta intre mine și cealaltă ,,eu",
cum o zbatere de inimă  sub ploaie și vânt,
cum un războinic cu suflet de poet, ce străbate apusuri și ape, 
ca să câștige  cerneluri  din curcubeie.
Cu ele să contureze margini de primăveri,
printre poteci rătăcite, ce nu duc nicăieri.
Sinuos luneca privirea ta  peste trupul meu  tremurând,
cum o ploaie blândă ce cade peste zilele cenușii,
cum o adiere de vânt ce  coboară din cerul nesfârșit 
ca să  atingă marea ...așa erau ochii tăi
umbre  dansante  ce se opreau pe coapse și sâni, 
ispitindu-mă cu ploi  de săruturi, 
ca într-un ritual de Lună Nouă.
Vrăjită-mi  era  mintea si  totul în jur,
bucăți de cer se stingeau peste roua din flori ...
-Și lacrimile mele, au tacut !-

Dar până când?

L-am privit și ceva s-a întâmplat în inima mea, ceva care mă elibera de penitența sufletului.
Lacrimile mele puteau în sfârșit să curgă fără ca eu să le frânez sau să le-ascund.
Am știut imediat că el era cealaltă jumătate a lacrimilor și al surâsului meu.
Ochii aceia de mare calmă, vocea aceea magică, ca o rugăciune divină,
au făcut ca sufletul să-mi înflorească:
Aveam ,,primăvara" în suflet.
Râuri de gânduri, emoții și temeri curgeau prin mine și nu îmi mai aminteam 
să fi trăit vreodată astfel de momente unice în viață.
O viață care zăcea printre stâncile reci, cu pașii care duceau povara fiecărei lacrimi,
un corp aproape amorțit, înveșmântat cu vise prea mari, și prea îndrăznețe, 
pentru a fi visate, riscând să rămână gol și transparent și-atât de firav 
încât să se putea oglindi în umbra unui surâs nevinovat. 
Buzele mele știau să pronunțe, ca un refren, doar aceste cuvinte:
,,— Dar până când?"
Mâinile tremurânde vroiau să mângâie un alt suflet 
și nu doar să se împreuneze în rugăciune. 
Și după o zi atât de diferită, până ca somnul să îmi îmbrățișeze gândurile, 
am căutat răspunsuri în mintea și în inima mea. 
Totuși, o voce, ca o vrajă, mi-a șoptit în vis:
„Va veni și timpul tău! "
Și -au ajuns până aici, visele, promisiunile și praful de stele, 
și -a făcut simțită prezența până și-o urmă de speranță ...
,, Să fie oare acesta timpul meu?
O fi acesta noul răsărit, apusul sau furtuna?"
Aș vrea doar să dorm și să visez, să mă agăț de înșelăciunea dulce a acestui gând,
ca un botez al sufletului trecut de jumătatea vieții, aproape stins și pierdut.
Va veni și timpul meu, dar pentru moment doar bătăi timide ale inimii,
înecate în marea dulcelui nimic.

Distribuie articolul: