FRAGMENT DIN CARTEA ”ELITRE,” EDITURA LEVIATHAN
Pe drumul de țară, căruța se târa alene. Obosiți și însetați, caii trăgeau cu greu, încordându-și spinarea, pufăind aspru pe nări și călcând vârtos praful. Cu capetele plecate și întinse mult în față, cu nădușeala șiroind pe sub coaste, mușcau aerul fierbinte prin zăbala care le tăia gura. Murgul Fulger, cu privirea pătrunzătoare, se arăta mai docil la îndemnurile omului de care, de fapt, nici nu avea nevoie, cunoștea drumul dus-întors, toate opririle, fiecare loc în care umbra era mai deasă și iarba mai grasă. Cu urechile lăsate pe spate și coada în jos, trăda somnolență, dar și o relaxare dulceagă, binefăcătoare. Alături scutura coama roșcată Flacăra, o iapă rafinată, cu o dungă albă pe fruntea lată, cu botul mic, părând că râde când își tremură buza de sus, încrețind-o. Ochii ei mari și închiși la culoare ascundeau dureri și bucurii pe care le-a trăit și la care a fost martor mut, de-a lungul anilor. Avea o mândrețe aparte și o eleganță a mersului, mai ales când stăpânul îi comanda „ la trap”. Atunci își sumețea capul frumos și pășea larg, cu un picior în față și cu opusul lui, din spate, în același timp, părând că dansează în aer.
-Ho,hoo, stai, trrr! se auzi vocea lui Codruț, spărgând ritmul lent, dar sacadat, al pașilor. Hai, căluții mei, hai să ne răcorim la fântână. Sări din căruță și prinse ciutura veche, din doage pline de noduri, legate cu inele de tablă, îi dădu drumul în fântână, ținând lanțul gros, care-i jupuise puțin pielea, apoi o clătină stânga-dreapta, să se adâncească bine în apă și o săltă rapid, ducând-o spre botul cailor. De ei trebuia să aibă cea mai mare grijă, ca de niște copii, până aveau să vină pe lume ai săi. Că Bogdana, codana de nevastă-sa, o mândrețe de femeie, tânără, aprigă, negreșit urma să-i facă un copil.
Au făcut nuntă mare, frumoasă, toamna trecută, au adus lăutari de peste șapte sate, așa cum se pomenește pe la casele arătoase, domnești, cum zic oamenii. Că doar nu era să se lase Gliga ăla bătrân, tatăl lui Codruț, mai prejos de alți gospodari din sat. Au tocmit taraf de țigani lăutari din Valea Largă, care făceau meserie din tată-n fiu și sub mâna cărora plângeau viorile, se văicărea țambalul și duduia ograda de bătaia tobelor. Și era unul, Mitrică, șeful lor, care sufla în alamă, de-ți muta urechile cale de două tăpșane. Strașnic se opintea să țină și să sufle cu toată puterea în trompetă și să dirijeze, în același timp, taraful, dar și pe vocalist. Dirijat, e un fel de-a spune, făcea așa, figuri, ca să atragă atenția asupra lui. Era ceacâr și, când râdea pe sub mustața cănită rău și răsucită voinicește, cu colțuri subțiri, ochiul albastru se închidea, rămânând doar o tăietură orizontală, iar cel verde privea hâd, într-o parte, de speria vițeii de lapte din ogradă. Dar trompeta era vrăjită în mâinile și la gura lui, mai ales la horele și învârtitele care măturau curtea. Frumoasă nuntă, la care nănașa a urat mirilor să aibă trei copii zvelți și bucălați, ca tatăl lor, cu ochi negri și păr cârlionțat, ca Bogdana. A ținut așa, ca la trei zile, nuntă așezată, gospodărească, să se audă peste dealurile din jur, că doar unul este Gliga în zonă. Da nici familia Bogdanei, cu așezământ vechi pe locurile astea, nu s-a lăsat mai prejos, că se trăgea din neam mare, de Crișeni, care au scris ceva istorie pe-aici. Și preotul satului a unit pe vecie, în fericire blagoslovită de Domnul, pe junii familiilor Gliga și Crișan, care au adus cu ei, la noua casă, vite, orătănii și căruțe cu cai, hambare pline și cufere cu țoale și cusături, cât să îmbrace în ele de trei ori drumul până la biserica din deal și înapoi. Au mâncat și au băut, au băut și au jucat într-atât, încât au zăcut unii, au dormit alții alte trei zile după aia. Dar a meritat, că strașnic a mai fost și încă mai vorbesc și azi oamenii, că nuntă ca aceea, rar s-a pomenit.
Omul e făcut să uite și bucurii și tristeți. Așa că, nunta a trecut, tinerii și-au luat în serios statutul de oameni la casa lor, aveau gospodărie mare și bogată, dar și multă treabă de făcut. Codruț lucra pământul cu oameni tocmiți din sat și din împrejurimi, mergea la târg, să vândă grâne și să cumpere ce le lipsea, iar Bogdana ținea casa și curtea, trebăluia ca o gospodină în toată regula. Era frumoasă, deși măritată, se purta tot ca o codană, își împletea părul lung și blond într-o coadă groasă, lăsată pe spate și legată la vârf cu fundițe. Avea mai multe, de diverse culori, câte una pentru fiecare zi a săptămânii. Duminica, la biserică, și-l strângea într-un coc pe care-l ținea fixat cu un pieptene mare, negru, de os, destul de lat, scrijelit cu un model floral, discret. Deasupra își punea o năframă albă, de mătase, cusută de ea, cu flori de iasomie. În restul zilelor îmbrăca bluze ușoare, de in și fuste lungi, dar duminica lua din ladă cămașa, pieptarul și catrința țesută cu alesături roșii. Era cucernică și urma întocmai tot ritualul slujbelor și al sărbătorilor mari, că doar asta se vedea și ar fi râs tot satul dacă se abătea cu ceva. E drept că posturile le ținea doar de ochii lumii, când n-o vedea nimeni, da fuga la afumătura din pod, sau la putineiul cu brânză, la smântână. Era prea tânără ca să aibă ea grijile astea băbești pe cap. Era una în sat, așa, mai coaptă, nemăritată și cam nedusă la biserică și-i spusese că nu-i păcat dacă nu ține posturile. „Auzi, fătucă, ascultă la mine, că n-am bătătorit colbul și noroaiele ulițelor degeaba, nu-i păcat ce bagi în gură, e mare bai ce-ți iese pe gură, maică. Ia seama să nu slobozești spurcăciuni, să nu pizmuiești pe cineva și fii fată de casă, curată, nu ca alea de care s-a mai văzut și pe care le probozește preotul în biserică. Auzi tu, Bogdano, fii curată maică și-atunci n-ai grijă, ești iertată și cu postul.” Tânăra nevastă lua aminte la toate învățăturile pe care le auzise înainte și după măritiș, dar făcea tot ce-o tăia capul. Era cuminte, nimic de zis, dar parcă prea îndrăzneață la privit. Și băieții din satele vecine și bărbații însurați cam dădeau târcoale ochilor ei negri și lucitori, umezi ca ai unei căprițe. Și tot așa de neastâmpărați. Harnică și frumoasă, cuminte și curată, dulce la vorbă, dar cu înțelesuri ascunse, nu-i treceau multe pe dinainte. „Lasă, lasă, să știe că una-i Bogdana în sat”, își zicea adesea, sigură pe efectul vorbelor și purtării ei asupra celorlalți. Mai greu era la horă, când ar fi vrut să se învârtă mai cu spor, mai mult și mai liber, dar vezi că acum era în rândul femeilor cu năframă pe cap, nu mai putea juca așa, după cum îi scânteia gândul și-i dădea brânci inima. Stătea pe scăunel, cuminte și aștepta s-o ia la învârtit Codruț, care nu știu ce vorbe avea cu vecinul de peste drum, tocmai acum, când e hora-n toi. Dar norocul nu stă departe de cei care-l cheamă cu vorbe de alint. Uite c-a venit s-o ia la joc nașul, a văzut și el că fata așteaptă de ceva vreme. Și tare mândră era Bogdana că poate să-și topească energia, bătând cu îndârjire podelele, că era tare pricepută și la joc. Și acum lăutarii atacaseră un ceardaș, așa, să-i mai îndrăcească puțin, că prea au lălăit-o cu „Purtata”. Atât a așteptat Bogdana, că mintenaș a început a se roti, mai ușor la început și mai rapid apoi, de sălta fusta roșie pe ea, ziceai că i-a pus cercuri. Nașul, mândru tare, o învârtea de-i zburau codițele în lături, că acum își făcuse două, ca fetișcanele. Se uitau flăcăii după ea mai abitir ca după fetele nemăritate și-și dădeau coate, îi zâmbeau și-i făceau cu coada ochiului, ba o salutau ridicând arătătorul și ducându-l la pălărie. Și unul dintre ei a luat avânt pe tălpi și inima în dinți și a mers întins la ea, poftind-o la joc. Bogdana a privit o clipă de jur-împrejur, a văzut că lumea e ocupată cu tropăiala, nu sta nimeni cu ochii pe ea și s-a lăsat dusă chiar în mijlocul jocului, fericită că nu lâncezește pe margini, ca altele. Tații erau cu ochii după fetele lor, nu cumva să facă vreuna vreun pocinog, să fugă cu flăcăul, că s-a mai văzut acum câțiva ani, chiar aici, în sat. Femeile tinere, măritate, erau și ele în rând cu dansatorii, nu se lăsau mai prejos, ba, uite, joacă și baba Antoneta, așa, mai pe lături, că doară la ceardaș picioarele o iau din loc singure, nu trebuie să le rogi. Și era veselie mare la fiecare sfârșit de săptămână, iar oamenii care trudeau din greu ogorul și se munceau cu animalele și cu drumurile la târg, acum își dădeau pălăria pe ceafă și cuprindeau latul și lungul satului cu chiuiturile și voia bună. Târziu, în noapte, când oboseau până și greierii și țârâitul lor se camufla în iarba deasă a șanțurilor, iar luna senină și nepăsătoare trecea cu alai de stele de cealaltă parte a timpului, jucătorii se dezlipeau cu greu de farmecul poveștilor spuse, cântate și jucate. Cete-cete umpleau ulițele și, în perechi, sau singuri, umbre vesele se furișau prin ogrăzi. Fetele și flăcăii mai trăgeau la vorbă, că acum, spre zori, parcă era mai dulce și cu înțelesuri mai adânci, pline de mistere. Și cosițele fetelor scânteiau jar în bătaia lunii, iar patima se aprindea pe negândite, ochii licăreau doruri ascunse bine ziua, iar tremurul înmiresmat al nopții lega povești de vrajă, care se prelungeau în somn și dincolo de el…
-Hai, căluții mei, hai că vă las la odihnă puțin, uite, aici, în umbra salcâmilor, ca să-mi trag și eu sufletul, că bună și rece e apa asta! Ia să mă răcoresc o țâră, își spuse, cu glas tare, Codruț. Nu deshămă caii, îi trase numai la umbră, după ce le dădu să bea. Fântâna cu ciutură era singura pe lungul drum către târg și loc de popas bine ales, la marginea pădurii de salcâmi. O pomenise acolo de când se știa, ba auzise de la tată-său că era foarte veche, fusese săpată de meșterul fântânar Fodor și zicea că a trecut pe acolo să bea apă însuși regele. Se așeză și el sub un salcâm, rezemat cu spatele de scoarța groasă și noduroasă, rupse o frunză mare, o potrivi între degete, apoi o duse la buze și începu să cânte o doină de dor și drag, că tare-i plăcea cântecul. Și zicea din frunză, mai dădea și glas cu vorbe, luându-se la întrecere cu păsăretul pitit printre ramuri. Nu mai era chiar mult până acasă iar acum, cu forțe proaspete, omul și caii aveau altă nădejde și altă dispoziție, cu voie bună, de a înfrunta aerul care frigea.
Schimbând ritmul, după cum simțea că trag caii, mai mult la pas decât trap, spre după-amiază a ajuns acasă, a tras căruța în ogradă și a început să descarce.
-Oi fi obosit Codruțe, îți aștern imediat masa, îl întâmpină, cu blândețe și ochi rotunzi, Bogdana.
-Lasă, așteaptă mai întâi să descarc. Tu ia caii și șterge-i de sudoare, dă-le apă și du-i în grajd, vezi dacă mai au fân, dacă nu, pune-le proaspăt și ceva ovăz. Apoi om sta și-om mânca și-om povesti. Sau ai mâncat fară mine?
Bogdana râse șăgalnic, privind pe sub genele lungi la Codruț, fluturându-și șorțulețul alb cu roșu, cusut de mâna ei. Deși obosit de drum – plecase de acasă când abia se bătuse de miezul nopții – Codruț avu răgazul să se uite lung după femeia lui, parcă acum o vedea prima oară. Îi părea mai mândră și mai frumoasă, arcuită în mers și dăruită cu blândețea vorbei, asta până n-o provoca cineva să verse traista cu pui de draci în drum. Atunci se făcea foc și pară, scotea vorbe ca praful de pușcă și ochii ei se aprindeau de mânie și ardeau ca fulgerul. Uneori se întreba și Codruț cum se poate ca sub obrazul frumos, ca pictat de un artist și sub negrul sclipitor și intens al ochilor de poveste, să se ascundă atâta încrâncenare veninoasă. Era arțăgoasă rău și răzbunătoare, avea mereu în săculeț câte o înțepătură, câte-o ironie, ce-i drept, mereu cu motiv, dar și-așa, prea era de speriat pentru o femeie tânără. Vorbe rele despre ea, în sat, nu erau, că Bogdana era nu doar frumos desenată de zei, ci avea și multă zestre a minții, era foarte pricepută la cusut și gătit, știa a duce vitele pe câmp, dar și a învârti horele, ca pe suveică. Ei, ca pe suveică îi învârtea și pe bărbații din sat, mai flăcăi, sau mai însurați. De fapt, ea nu făcea nimic. Bărbații se buluceau prin drumurile ei, mai ferit, sau mai fățiș și ar fi fost destul dacă ea, pe lângă „ziua bună” pe care o da mereu din respect, ar mai fi stat cu ei la vorbă, așa, ca-ntre consăteni, ca-ntre vecini, ca-ntre cunoscuți. Dar nu, ea mergea mereu dreaptă, privind doar pe furiș în stânga și-n dreapta, când se apropia de vreun bărbat, pleca repede ochii, dar clipea des și în colțul buzelor se arăta meru o mică strâmbătură, ușor disprețuitoare, fapt ce-i dădea încredere mai mare în sine, dar îi înfuria pe cei din jur. Deși vroia să pară timidă și neajutorată, Bogdana știa bine ce face, știa ce uragane stârnește, dar n-o putea nimeni învinovăți de ceva. Îndrăzneala ei se baza pe încrederea pe care și-o acorda, pe faptul că știa că e plăcută, că are multe atuuri, dar și pe faptul că, fiind măritată, era la adăpost de rele. Uneori, zâmbetul i se schimonosea într-o grimasă de evidentă respingere, de senzație de sufocare în preajma unora, fie bărbați, fie femei. Era mereu învingătoare, trăia din plin satisfacția superiorității și asta o făcea ușor egoistă. Dar era și o cale de autoapărare, așa îi ținea la distanță pe mulți. Ăsta era farmecul ei, sau blestemul ei. În nopți de veghe, când nu putea dormi, ieșea pe verandă și lua între degete o floare de gura-leului, pe care o închidea și o deschidea, cu gândul la norocul pe care l-a avut în viață, la bărbatul pe care-l iubește și care o ocrotește ca pe o floare rară, la gospodăria îndestulată și la binecuvântarea pe care i-o dăduse Dumnezeu, că se arătau semne bune. Prin noapte, în umbrele întretăiate de bătaia lunii, i se citea pe chip bucuria și colțurile gurii se prindeau într-o rotunjire nevinovat arcuită spre dreapta, iar ochii i se închideau, pe jumătate, când zâmbetul îi ridica obrazul frumos și neted. Gândurile n-o mai ascultau, se roteau ca-ntr-un carusel scăpat din frâie, tocau mărunt cuvinte și sfărâmături de imagini, se avântau într-un mâine-poimâine cuceritor și magic, provocator și cu totul năzdrăvan. Atâta fericire îi umpluse ochii frumoși și îi crease un fel de amețeală. S-a ridicat de pe prispă, ținând intre degete floarea de gura-leului, care rămăsese deschisă și a pășit cu băgare de seamă în cameră, strecurându-se în pat, lângă Codruț, cu grijă, să nu-l trezească.
Se apropia vremea celui de-al doilea cosit și Codruț alesese deja oameni pentru clacă. Așa se pomenise și prin satele din jur, să meargă azi la unul, mâine, la altul, să se ajute între ei, de la cosit, la seceriș, la culesul porumbului și până la tăiatul porcului, iarna. Anul acesta a plouat bine de tot, iarba a crescut mare și grasă, recolta va fi bună, să-și țină animalele și să mai și vândă, cum a făcut și anul trecut. Bărbații chemați la clacă și-au luat în serios treaba și, cu o zi înainte, au început să-și bată coasele și să-și pregătească gresia, pentru a doua zi. Poți să uiți acasă pipa, nu e o tragedie, dar dacă ți-ai uitat gresia de ascuțit coasa, e ca și cum ai pleca la război fără arme.
Fâneața lui Codruț era pe o coastă molcomă de deal, peste care leneveau în soare odăile răsfirate neregulat, ce-și așteptau povara verde, cu miros intens, înțepător, de vară dată în pârg. Aici țăranii își depozitau fânul, otava, la uscat și păstrat și tot câmpul se umplea de parfum dulce și picant în același timp, din care se înălțau, spre seninul nopților, efluvii de lavandă și note discrete de tutun. Ziua următoare, miercuri, socotită bună pentru muncă și afaceri, dar și ziua trădării Mântuitorului, ziua în care nu e bine să judeci pe alții, ci să gândești la propriile căderi și neîmpliniri, a adunat, în zorii spărgându-se de marginile cerului, oamenii la cosit, pe coasta domoală. Fâneața mirosea a flori sălbatice, scăldate în rouă argintată, a verde crud, sărutat cu blândețe de zefirul copilăros al dimineții. Miresmele pătrundeau adânc în nări, dilatându-le, întru sorbirea începutului de zi. Tinerii, cu capetele descoperite, cu cămășile albe, țesute cu înflorituri și cu mânecile suflecate, și-au împărțit parcelele și au început să tragă brazdă bună, lăsând dâre de verde suspinând împleticit. Iarba cădea retezată în urma coaselor, dar dârză, cu mărgelele de rouă rostogolite pe firul ei plăpând. Cea din față, încă nesărutată de dulcele fior al morții, se dezmierda în valuri leneșe, unduitoare, strălucind în bătaia razelor luminii. Soarele urca, fuștei după fuștei, pe scara cerului, dovedind spre amiază, când orizontul se coace în rug aprins. Nădușiți și obosiți, cosașii nu s-au oprit din lucru decât atunci când fâneața arcuită a dealului a răsunat de chemările femeilor:
-He-ei, he-ei, toată lumea muncitoare, la odihnă și răcoare! Și la o masă gustoasă, că nevasta ți-e frumoasă! se auziră, ca-ntr-un cor, vocile celor trei femei care bătuseră ceva drum până aici cu desaga plină. La umbra groasă, vie și proaspătă a bătrânului stejar ce ținea hotarul dintre lumea fulgerelor și taina pământului, ele așternură ștergare albe, vărgate, curate, cu miros de busuioc, le-au netezit cu mâinile, să se întindă mai bine, apoi au scos pita, slana, ceapa, bucăți de ciolan afumat și felii generoase de brânză untoasă. Au pus în jur păhăruțe și sticla de palincă.
-Ei, acum să vedem cine, cât merită să mănânce. Ia spuneți, cum stați, terminați într-o zi, două? întrebă și-n glumă, și-n serios, Bogdana. Celelalte două femei, Voichița și Dumitrana, încuviințară prin mișcarea capului și a ochilor, acceptând complicitatea.
-Dă-ne mai întâi o cană cu apă, să ne răcorim gâtul, că asta de-o avem, deja fierbe, e bună de îmbăiat, zise Griguț, bărbatul Voichiții.
Era un ins mare la trup, de clătina brazda cu totul când spinteca aerul cu tăișul coasei, avea mâini bătucite și arse rău de soare, dar așa greoi cum părea, muncea cât zece și nu se da pe niciunul mai tinerel.
-V-am adus apă proaspătă și rece de la fântâna cu ciutură. Nu știu ce are fântâna asta, o fi binecuvântată de Dumnezeu, dar apa ei nu numai că se ține foarte rece multă vreme, dar are și un gust deosebit și e mângâietoare pe cerul gurii, când o bei, parcă e vrăjită, rosti, gesticulând cu mâinile prin aer, Dumitrana. Era sora mai mică a lui David, încă nemăritată. Fată frumoasă, durdulie, cu părul castaniu, împletit în două codițe subțiri, unite într-o coroniță pe creștetul capului, cu mâinile albe, fine, îngrijite și cu roșeață naturală în obraji. Sprintenă la mers și la vorbă, isteață foc și dibace, meșteră la tot ce-i trecea prin mâini, dar cam lipsită de noroc. A fost pețită anul trecut de un băiat de peste deal, părea de treabă, s-a făcut o logodnă scurtă și discretă, dar el a dispărut după două zile. A plâns o vreme Dumitrana, dar i-a trecut. Nu de durerea sufletului a plâns, ci de rușinea satului. Acum era mai veselă ca oricând, îi tot făcea ocheade băiatul spițerului, de aia simțea ea vrăji în apa fântânii.
S-au așezat toți în fața mesei improvizate pe iarbă și au început să mănânce. Nevasta lui Ilie nu putuse veni la câmp, că aștepta din zi în zi să nască cel de-al doilea copil, un băiat, după cum proroceau babele satului, iar femeia lui Pavel era la o altă clacă, la părinții ei. Dar erau destui cinci bărbați destoinici să răpună într-o zi, două, fâneața cea mare, pentru că mai avea Codruț una mai mică, spre Valea Câinilor. Au mâncat, au tras câte o dușcă zdravănă, și-au întins spinările cocoșate și au început sa-și dea tăișul secerilor pe gresia din buzunare. Femeile au strâns resturile, au împăturit ștergarele, i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru tihnă și masă, închinându-se cu smerenie. Când s-au ridicat toți în picioare, păreau descendernți din Iris, legând cerul zeilor de pământul muritorilor în ritualul îmbrățișării. În acel moment, ca la o comandă, greierii și lăcustele s-au înălțat sărind din iarba crudă, purtând, către miezul cerului, un bogat repertoriu de țârâituri, speriați de târșiitul pașilor și de fâșâitul coasei. Cohorte de aripi mate și străvezii se aruncau în aer ca ghiulele cântătoare, apoi se tupilau brusc printre firele subțiri de iarbă și lujere de flori, confundându-se cu acestea și din nou, în sărituri scurte, sau mai lungi, dispăreau într-o secundă, ca-ntr-o magie bine regizată. Cât se vedea cu ochiul, în zarea ce se spărgea deasupra pădurii de pe dunga dealului, niciun nor nu cuteza a se arăta cu plânset încrețit, niciun zbor de păsări nu săgeta aerul fierbinte, ce părea a curge topit și lent peste pajiște. Odihniți, bărbații trăgeau acum mai cu îndârjire de codiriștera coasei, suflând cu greu, căci panta devenea mai pieptișă și focul cerului mai apăsător. Sub arșiță și sub luciul înșelător al coasei cădeau, la rând, toate florile pajiștei, dedițeii galberni și cimbrișorul, sânzienele, mult căutate de fetele de măritat, cu ciorchinii doldora de vise, cicoarea, margaretele sălbatice și nemțișorul, romanița. Fâneața devenea și mai pestriță și mai înmiresmată, după ce iarba era culcată la pământ și, în somnul ce i se pregătea, se amestecau arome dulci și acrișor-înțepătoare de tei și lămâie, de liniște proaspăt ruptă din sevele pământului. Pe măsură ce bărbații înaintau, femeile adunau poloagele din urmă, făceau grămezi, le ridicau și le așezau pentru uscat, câteva zile. Apoi vor întoarce mănunchiurile și le vor pune în stoguri, să le pătrundă mai bine soarele, sau vântul, să se usuce încet, treptat, sau le vor duce în odăi, unde vor rămâne până spre toamnă târzie, sau chiar peste iarnă.
Când soarele se lăsa ușor spre asfințit și pulberi roșietice dansau prin aerul încă fierbinte, iar spre vârful dealului orizontul se trăgea mai aproape de ei, înțelenind și mai mult tainița lucrurilor, cosașii obosiți, cu cefele asudate și ochii plini de praf, cu mâinile umflate de încleștatul coasei, dar veseli că au dat gata cam jumătate de tarla, se coborau pe poteca șerpuindă până la drumul drept din vale, către sat. Au făcut popas la fântâna cu ciutură, bărbații s-au dezbrăcat până la brâu, au tras vârtos de lanț și prima găleată și-au turnat-o peste cap, brațe și piept, tremurând de fiorul rece care le răscolea ființa. Femeile au rămas mai în umbra pădurii, iar când s-au apropiat, și-au spălat bine fețele, apoi au băut cu nesaț, punând gura pe buza ciuturii și tulburând cu privirea limpezimea apei.
-Ce privești așa în adânc, Dumitrano, o întrebă Voichița, iar îți pare apa dulce?
-Și, dacă-mi pare, las să-mi pară, că și-așa viața-i tristă de multe ori, măcar că văd dulceață în cercurile ei.
-Lăsați fata în pace, o apără Pavel, e tânără, e dreptul ei să-și caute iubit, să simtă că toate în jur poartă vrăji de care se bucură cu mintea ei copilăroasă. I-o veni și ei vreme destulă pentru răutățile vieții și pentru lacrimi.
-Stai, Pavele, că nu i-a zis nimeni de rău, sări Bogdana, noi doar vrem să aflăm dacă-i dulce apa, că ia, nouă nu ne-a pus nimeni miere în ea.
-Ei, Bogdano, tu vorbești, pe tine te-a descântat norocul de la naștere. Codruț te ține dragă ca pe ochii din cap, ba și i-ar da bucuros să te știe pe tine fericită, ai gospodărie bogată și mare, ești frumoasă și năbădăioasă, de sucești și-acum, măritată, mințile multora, mai ești și iute foc la treabă, tu nu știi ce-s supărările, mațele goale seara, la culcare, sau grijile că n-ai cu ce-i încălța la iarnă p-ăia mici. Tu știi numa ce-i dulceața vieții și bine faci. Și tot așa să aibă Domnul grijă să fiți amândoi, cât oți fi pe pământ! Amin!
-Mulțumim, Pavele, se auzi glasul lui Codruț, nu ne plângem, de-ar avea toți ca noi și de-ar fi la fel de vrednici, pământul ăsta ar fi un rai. Da vezi tu, mai sunt și oameni răi, ciudoși, n-ar munci, dar ar vrea să aibă, mai râvnesc la ce nu-i al lor, ba chiar la femeile altora, ehe, lumea-i miere pe dinafară, dar omu-i fățarnic, se vaită mereu de câte ceva, uită de cele sfinte, se bocește ca să te tulbure, să-ți miște sufletul cu povești frumoase și mincinoase.
-Măi, să fie, ne-am întins la vorbă și ne ia noaptea din urmă. Aveți de grijă, că mâine ne trezim la întâiul cântat al cocoșilor, le spuse, preocupată, Voichița. Griguț, ia vino tu și ia-mă de mijloc, așa, ca atunci când îmi dădeai târcoale pe la poartă și-mi cântai „Mierlița când e bolnavă”, să mergem noi așa, până acasă!
-Da că bine te-ai mai gândit, măi femeie, acum să te-mbrățișez, cu coasa în mână. Nici că era timp mai potrivit! Dar, dacă ții neapărat, vino-ncoace, să ne fie drumul mai scurt de-atâta râs, până acasă!
Și, în râsete și chiote, au intrat în sat, aducând cu ei miresmele crude și sălbatice ale câmpului, descântate în șoaptele amurgului care cădea domol și înfiora, cu neliniști, toată suflarea din jur.
A doua zi, Ilie n-a mai venit la coasă, că-i născuse deja nevasta, așa cum ziseseră babele, un băiat zdravăn, plesnind de sănătate, rumen și dolofan, că avea cu cine să semene. Așa că, la întretăierea zorilor cu perdelele vâscoase și cenușii ale nopții, la marginea satului, pe drumul ce ducea la fântâna cu ciutură, Codruț, David cu Dumitrana, Pavel și Griguț cu Voichița s-au întâlnit pentru a lua la picior și-n lama coasei câmpul plin de iarbă grasă. Pe măsură ce se apropiau de pajiște, privirea lui Codruț urma linia curbată a colinei, tăiată de colnicul îngust și inima i se umplea de fericire, văzându-și clăile de fân ce așteptau să fie duse în odăi.
-Ia priviți ce mândrețe avem aici, le spuse el tovarășilor. Griguț, după ce terminăm aici, ne mutăm la tine, apoi ne împărțim, că mai am și fâneața a mică, din Valea Lupilor.
-De mine-i mai bine, zise Pavel cu năduf, că nu am nimic. Că, dac-aveam și eu fânețuri, cine mai muncea pentru voi?
-Ei, Pavele, tu ești harnic, muncești la mine, la altul și-ți primești plata, ca să-ți crești copiii bine. Vii și la secerat la grâu, la cucuruz, îți umplem și ție cămara cu de toate, nu te lăsăm noi să mori de foame, că și tu și Voichița sunteți muncitori și cuminți, curați și cu frica lui Dumnezeu. Că tu ești camaradul și prietenul nostru, tovarășul de joacă din pruncie, nu te-om lăsa la greu. Că om fi noi gazde, dar tu nu ești slugă. Tu ne ajuți pe noi, nu te luăm cu simbrie, îți răsplătim ajutorul. Ești de neprețuit, prieten al nostru, spuse, cu ochii ușor umezi, Codruț.
În răcoarea limpede a dimineții, nicio pată nu se arăta pe seninul cerului, nicio însuflețire nu tulbura pacea încă adormită a fâneții, în roua căreia se oglindea imensitatea albastră. Numai fierul lucitor și îndârjirea lucrătorilor stăpâneau acum natura, rupând-o, bucată cu bucată, lăsând câmpul stors de vlagă. Pe brazdele late, cât o tăietură de coasă, odihneau, răstignite pe vecie, firuța și trifoiul sălbatic, înflorit mov-roșiatic, firele rebele de golomoz, care împestrițau cositura proaspătă. Mai pe la nămiezi, deja aromele verzi se coceau în valuri, sub ploaia razelor mândre și aurite, iar bolta se îmbrăca, treptat, în puf alb, odihnitor, ce lenevea deasupra capetelor, murmurând o poveste cu tărâmuri de visare.
-Măi, Pavele, se auzi glasul lui Codruț, s-a cam așezat soarele-n cruci și Bogdana ar trebui să vină cu prânzișorul. Eu zic să te duci înaintea ei, la fântână, s-o aștepți acolo, că i-o fi greu cu merindea, mai ales aburcată la deal. Vezi de ai grijă cu sticla, să n-o rătăcești pe undeva, sau s-o golești pân-ajungeți aici. Hai, te du sănătos și să veniți repede, că ne-au dat mațele-n chiot și ne-au vlăguit de tot, parcă ne-a afurisit taica popa la ajunat.
Bogdana a trebăluit cu spor pe-acasă, a copt pâinea în spuză și a făcut o poală de plăcinte cu varză, cum îi plăceau lui Codruț, cu mult mărar și boia, a scos brânza de la putină și o dărabă de slană cu afumătură, a pus o ceapă mare deasupra și n-a uitat băutura, că nimeni nu se sleiește de puteri muncind fără udătură. Cam grea coșnița pentru ea, dar s-a-nhămat la drum, că oamenii munciseră cu temei și acum așteptau plata, ca să-i întremeze. La fântână s-a oprit să-și tragă sufletul, să se răcorească și să umple carafa, s-o ducă sus, pe deal. A întins mâna să apuce lanțul cu care era legată ciutura și să-i dea drumul în fântână. Atunci a auzit un fâșâit venit dinspre pâlcul de pădure și, din câțiva pași, s-a trezit cu Anton lângă ea, suflându-i în ceafă:
-Tot faină ai rămas, Bogdano, că mi-ai fărâmat inima și m-ai dat peste cap când nu m-ai vrut de iubit, răsună glasul țipător, șuierat în urechile femeii. Bogdana s-a dat un pas înapoi, iritată de neobrăzarea tânărului, dar și-a proptit bine picioarele în lutul umed din jurul fântânii, a pus o mână în șold, cumva amenințător, iar cu cealaltă ținea bine ciutura, să nu i-o smulgă balansul lanțului.
-Antoane, ia seama la ce spui și ce faci. Se vede că tot sărman la buzunar ai rămas, dar, mai ales la minte. Nu s-a găsit nicio creștină să te pună și pe tine om gospodar, la casa lui, să-ți găsești un rost, să nu mai ții calea femeilor măritate. Vai și-amar de sufletul tău! Umbli creanga cât îi ziulica de mare, trândăvești, sperii fetele din sat , apoi te superi că nu te cheamă la hore, sau la clacă. Măi băiatule, de ce nu-ți vezi tu de binele tău, să te faci cuminte, că hărnicuț, dac-oi vrea, oi putea fi, uite, ești zdravăn, ai vlagă destulă, poți să muncești pe la unul, altul, prin sat, strângi și tu ceva, te întremezi, nu stai așa, strâmtorat și veșnic dator, un coate-goale vrednic de milă. D-apoi știi, Antoane, mie nici măcar milă nu mi-e de tine. Că ai avut părinți destoinici, chibzuiți, cu socoteală într-ale vieții și i-ai băgat în mormânt. De focul tău au murit, Antoane, că te-ai depărtat de cele sfinte și ai ajuns bețiv, trândav, cu sufletul împietrit de răutate. Miroși a hoit, Antoane, să nu-ndrăznești să te apropii de mine, că nu știi ce sunt în stare! Da eu știu! Nu ești demn nici să-mi șterg șoșonii de tine!
Dacă pe Anton l-ar fi trăsnit Dumnezeu, sau dacă pământul și apele s-ar fi despicat pe din două, n-ar fi rămas mai stană de piatră ca la auzul vorbelor pline de furie ale femeii.
Un timp n-a putut scoate niciun sunet, apoi s-a lăsat ușor pe vine, și-a luat capul în mâini și a început să urle ca lupii, prelung, cu uituri și brusc a țâșnit spre Bogdana, apucând-o de gât și strângând-o cu putere, răcnind ca din fundul iadului:
-Zdreanță ce ești, tu m-ai făcut din om, neom, că-mi fugeau ochii după tine, îmi încingeai nopțile și-mi ațâțai mintea, îmi puneai răzmeriță în toate cele bărbătești, mă zbuciumai cu pieptul tău plin și cu mijlocul cât să-l frângi, îmi luai mințile cu ochii ăștia de fiară, diminețile eram năuc, umblam ca turbat prin sat, nu-mi găseam locul… și tu, mândră, țeapănă ca o regină, nu te uitai la mine nici cât la un găinaț de turturică. Și acum mă iau năbădăile, când mă gândesc ce-am fost și unde m-ai adus…!
Femeia s-a zbătut, s-a împins cu picioarele în piatra plină de mușchi a fântânii și s-a eliberat din strânsoare, trecându-și unghiile peste fața năclăită de sudoare fierbinte și urât mirositoare a lui Anton.
Imediat au apărut spume roșiatice pe obrajii și ochii bărbatului, ca niște brazde adânci de plug.
-Ba, la un găinaț m-aș uita, ca să știu să-l ocolesc, Antoane, sări cu vorba țâfnoasă Bogdana. Peste tine aș trece și te-aș strivi. Dacă nu mi-ai fost drag, ce să-ți fac? Știi tu că se poate dragoste cu de-a sila? Am crezut că ești mai dezghețat la minte, să pricepi că nu sărăcia ta m-a ținut departe de tine, ci felul tău de neam de traistă, necioplit, crescut parcă în pădure, cu sălbăticiunile. Antoane, Antoane, ține-te departe de mine, îți mai zic o dată, că fac moarte de om, să știi! Oi fi eu femeie slabă la trup, dar îl am pe dracu-n mine, dacă mă zgândări peste poate. Fă-te băiat de treabă și dute-n drumul tău, iar poteca mea las-o liberă, să ajung la ai mei, sus în deal, cu mâncarea, c-or fi flămânzi. Și Bogdana își trecu mâna prin cosiță, își scutură șorțul cu dosul palmelor și prinse din nou ciutura, să scoată apă. Atunci, cu furie animalică, bărbatul sări în spatele ei, o trânti cu forță la pământ, cu fața în jos, zbierând gutural, cu ochii tulburi și umflați de sânge, cu mâinile tremurând încordat și cu un rânjet care l-ar fi băgat în sperieți până și pe stăpânul iadului. Mai mult grohăind și icnind, își înfipsese o mână în ceafa femeii, aproape sugrumând-o, să nu se mai zbată și, încolăcit în fustele ei largi, îi șuiera printre dinți:
-Cățea, nu mai scapi acum, numa nițel și-o să vezi de ce-i în stare necioplitul… stai oleacă…uf…că nu pot…și sufla din ce în ce mai greu, neputând să se descotorosească de haine. O clipă a slăbit strânsoarea de pe gâtul Bogdanei, timp destul ca aceasta să-și întoarcă puțin capul, să-și răsucească trupul și, cu o forță pe care n-a bănuit niciodată că o are, și-a proptit picioarele în pieptul lui, îmbrâncindu-l rostogol. Luat prin surprindere, Anton n-a avut timp să opună rezistență, s-a dat peste cap, lovindu-și spinarea de ulucul spart de lângă fântână și câteva clipe a rămas în nemișcare, îndoit de spate și cu ochii măriți de durere. Apoi s-a ridicat, cu mers clătinat, încovoiat și desfigurat la față, bâjbâind prin aer cu mâinile, să apuce ceva de care să se sprijine și, împleticit, s-a îndreptat către Bogdana. Când a fost destul de aproape, nevasta l-a fixat cu privirea de foc peste care vărsa o ură înverșunată și, cu sânge rece, scrâșnind din dinți, a apucat ciutura și i-a făcut vânt cu toată forța, trosnindu-l drept între ochi. Un șuvoi de sânge a țâșnit din țeasta bărbatului care s-a prăbușit dintr-odată, sub șocul izbiturii, neputând să mai articuleze ceva, doar un gâjâit slab, ca un vaier înfundat ieșea din trupul pierdut în spasme. Paralizat, neputincios, cu capul crăpat și un ochi scurs în afară, Anton șiroia de sânge, ca un animal jupuit de viu.
Când Pavel a ajuns la fântână, a găsit-o pe Bogdana în picioare, cu mâinile împreunate, ca pentru rugă și cu ochii ațintiți spre cer. Dinspre miazănoapte începură să se adune pâlcuri de nori îndesați, grei, amenințători, care-i apăsau tâmplele, făcând să-i zvâcnească rău sângele. Pavel a rămas năuc văzând-o pe ea tulburată și pe Anton horcăind plin de sânge și lut. Doar atât a înțeles, că s-a petrecut o grozăvie. Pentru moment n-a știut ce să facă, ochii îi fugeau, înspăimântați, când la unul, când la altul. A început să tremure și să se vaite:
-Vai de păcatele mele, măiculiță, ce năpastă a fost pe-aici? Au dat năvală tâlharii, a venit răzmerița, se prăpădește lumea… Apoi a înțeles că, atât cât vezi cu ochiul, el e singurul cu mintea nevătămată, capabil să facă ceva. S-a apropiat de Bogdana, a întrebat-o dacă o doare pe undeva, dacă poate sta jos până dă el fuga la fâneață, să-i anunțe pe ceilalți. Femeia n-a răspuns, privirea ei rămăsese atârnată de cerul vânăt, doar a clipit o dată, lung, din ochi. Aripi de-ar fi avut Pavel, în loc de picioare, și tot n-ar fi zburat mai iute decât alerga acum, mâncând poteca, urcând cu sârg, ca și cum ar fi coborât-o. Peste puțin, se auziră glasuri, din ce în ce mai deslușite și siluete mișcătoare prindeau contur în zarea care se întuneca și se apropia primejdios. Cerul coborâse în perdea de fum gros peste fântâna cu ciutură și, ici-colo, răzbăteau din înalt bubuituri năpraznice, care păreau să spargă cerul în țăndări, parcă o mare supărare se iscase acolo, sus și așchii de lumină loveau, tentacular, pământul. Codruț se repezi la Bogdana, o apucă de brațe și o zgudui, să se asigure că e întreagă, întrebând-o ce, cum, de ce…o ploaie de întrebări, la care nici nu aștepta răspuns, în timp ce privea în dreapta și-n stânga, încercând să priceapă ce blestem se petrecu acolo. Femeile rămaseră mute, privind la Anton care zăcea zdrobit, mai mult mort, plin de sânge. Picuri mari și grei se slobozeau de sus și un vâjâit sinistru se strecura printre cei adunați roată în jurul fântânii.
-Griguț, Pavele, rămâneți aici cu femeile, eu merg cu David în sat, să aduc căruța, să-l punem pe Anton. Adăpostiți-vă și voi în pădure, până venim. David vine cu teleaga, să ia femeile.
Pe Flacăra a înhămat-o la teleagă și l-a pornit pe David mai iute. L-a scos din grajd pe Fulger, l-a pus alături și pe Norocel, bidiviul pintenog, musculos, dar cam neînvățat cu hamul și nărăvaș, însă acum avea trebuință de cai puternici. Când l-au pus pe Anton în căruță, încă sufla. Ploaia îl spălase de sânge, dar fața era umflată, nasul spart părea un ardei umplut mare și vânăt, ochiul scurs nu se mai vedea deloc, iar celălalt era ca o bășică de porc ce sta să plesnească. Caii înotau prin glodul adânc, ploaia mătura aerul rece în rafale și oamenii stăteau chirciți și uzi până la piele. Pe Anton l-au dus direct la dispensar și Griguț a rămas cu el acolo să vadă ce trebuințe are. Voichița și Dumitrana nu s-au dezlipit de lângă nevasta lui Codruț, așteptând să-și mai vină în fire și să le povestească ce se întâmplase.
Dintr-o dată, ca la un semn de magie, ploaia s-a oprit, norii s-au ridicat, destrămându-se în zdrențe subțiri, din ce în ce mai subțiri, până când au dispărut cu totul și, în seninul cerului captiv printre raze de soare, s-a arătat, în toată podoaba lui vie, înaltă și clară, curcubeul.
În sat deja se dăduse zvon că Anton – nebunul fusese atacat de niște tâlhari, pe drum. E drept că nimeni nu înțelegea ce-ar fi putut lua tâlharii de la el dar, în ziua de azi, mai știi, așa din senin le vine unora poftă de gâlceavă. Ce-i drept, nu i-ar strica o lecție zdravănă, da nici să moară băiatu, că-i tânăr și e păcat, poate i-o veni și lui mintea la cap, i s-o coace creierul, ca pâinea în țest. Doamne ferește, cum s-a tulburat lumea asta, uite-așa, ziua-n amiaza mare să ți se dea-n cap! Și corul babelor probozea lumea-ntoarsă pe dos, nevestele aveau păreri împărțite, fetele tinere se bucurau că nu le mai ține calea, iar bărbații se îngrijorau de cine și de ce-ar fi făcut asta. Doar cei care știau păstrau o tăcere complice.
În gospodăria lui Codruț era liniște. Bogdana povestea încet, pe îndelete, atentă la orice detaliu, la tot ce se petrecuse de când sosise la fântână. Nu era speriată, ci mânioasă că n-a putut să-l oprească cu vorbă bună. Și chiar a insistat, l-a rugat s-o lase și să-și vadă de drumul lui. Dar el nu și nu, a vrut să-și răzbune umilința refuzului și a sărăciei. Ea a făcut ce trebuia ca să se apere. Nu se simțea vinovată cu nimic.
Pavel ascultă cu luare-aminte, apoi clătină din cap de câteva ori, țâțâi și hotărî:
-Bogdană, o să spun că l-am izbit eu. O să povestesc tot cum a fost, cum am venit la fântână să te ajut cu desaga, ce-am văzut și iau totul asupra mea. Să pară o înfruntare între bărbați.
-Nu, Pavele, tu ești om bun, dar nu te pot lăsa să faci asta. Asta-i treaba mea, dacă are să iasă rău. Să vedem întâi ce va fi cu el, apoi om socoti ce-i de făcut.
Trecură mai multe zile de la această întâmplare și satul era tot acolo, pitit între amurgurile sângerii și limpezimea de cristal a zorilor, sub arșițe și răcori binefăcătoare, între plânsul ciocârliei în lan și fluierăturile privighetorii în nopțile cu iubire, între bătăile de clopot și scâncetele de copii. Nimic nu s-a clintit din rostul lui.
Pe Anton l-a îngrijit o vreme o bătrână din sat, văduvă și sărmană, pentru câțiva bănuți dați de preot. Încetul cu încetul, Anton a început să-și revină, să se miște, dar cu greu, a rămas cu spinarea încovoiată ca o seceră și târa greu un picior. Din cauza cocoașei, umbla mult aplecat, parc-ar fi căutat comori în praful uliței, așa că nu i se vedea fața schimonosită, decât atunci când își întorcea ușor capul, răsucindu-l, cu privirea în sus. Sluțenia lui dădea fiori reci celor care-l puteau vedea. Nu mai ieșea din curte, trăia de azi pe mâine, mai mult din mila preotului care încerca să-i înduplece pe săteni să-l ajute, că și el este făptura lui Dumnezeu.
-Ba-i a lu dracu, Doamne iartă-ne, părinte, ziceau femeile, lasă părinte, că pe fata dumitale n-a înghesuit-o lângă perete, afară la horă și nici nu i-a ținut calea prin sat, fugărind-o, așa cum a făcut cu ale noastre. Fiecare își ia plata după cum a lucrat, părinte, parcă așa ne-ai învățat, nu?
Hulit de mulți, căinat de puțini, i s-a dus vestea în sat, dar și prin împrejurimi. Nu mai era Anton. Acum era Cocoșatul! Și-atât!
A trecut vara, a venit toamna, oamenii și-au văzut de grijile lor, după cum îi rânduiala, toate au fost cu spor și hambarele pline. Prin sat nu mai căuta nimeni pe tâlharii care l-au pocit pe Anton, el nu-și amintea de nimic, sau nu vroia să-și amintească, era și-așa de rușinea satului, să mai spună că l-a doborât o femeie, era chiar mai rău decât chipul lui slut. Pe la jumătatea lui octombrie, înainte de strânsul porumbului, Codruț și Bogdana au făcut un drum la târg, să mai cumpere una, alta și să mai vadă și femeia lumea mare.
De pe coamele despletite ale dealurilor se prăvăleau miresmele toamnei, scăldate în dantelării de brunuri roșcate, țesute cu fir de borangic auriu, vârstat cu verde pal și irizări ruginii. O liniște călduță curgea blajin, binecuvântând și învăluind locurile în pace și tihnă. Pe când soarele meșteșugea orizontul cu luciri de vise arămii, Flacăra și Norocel nechezau voioși, lăsați mai slobozi în ham, că știau bine drumul spre casă. La fântână, Codruț a sărit sprinten din căruță și, până să coboare și Bogdana, scosese deja ciutura plină.
-Poftim de bea, că merităm, am făcut treabă bună azi, ne-a mers din plin.
-Numai pentru asta? țuguie buzele și ridică puțin glasul femeia. Apucă ciutura cu ambele mâini și sorbi cu sfială, încet, ca și cum s-ar teme de-o vătămare. I se citea în ochi trufia și aștepta, cu voluptate ascunsă, s-o mai întrebe Codruț ceva.
-Cum numai pentru asta? Pentru tot cu ce ne-a binecuvântat Dumnezeu.
-Țsî, țsî, spuse, aproape șoptit, ea, punându-i degetele pe buze, oprindu-l să mai vorbească. Codruțe, bucuria nu-i deplină fără zâmbet de copil în ca… Și Codruț n-a mai lăsat-o să termine, a ridicat-o de subsuori, a pus-o în căruță și, pregătindu-se să dea bice cailor, i-a spus cu zâmbet șiret:
-Am înțeles, dacă dorința-i așa mare, dăm fuga acasă și împlinim voia.
-Stai, râse femeia. Bine, dăm fuga, cum vrei tu, da de-mplinit, s-a împlinit deja. Codruțe, am așteptat până să-ți dau vestea, ca să fiu sigură. Prin primăvară, dacă ne-o ține Dumnezeu sănătoși, o să auzi scâncete prin ograda noastră, apoi râsete, apoi… Bărbatul a rămas cu ochii mari, deschiși, cu biciul ridicat într-o mână și cu cealaltă prins de loitre, cu un picior pe roată. Mut de uimire și fericire, n-a mai știut când și cum a ajuns acasă. Când căruța intra în curte, soarele era mult lăsat în spatele zăvoiului și umbrele viorii se furișau discret peste satul care-și urma, neabătut, chemarea…
