O meditație asupra unui memorabil poem de Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească / 400 Years of Romanian Poetry”
Nicu Alifantis – poetul
Opera poetică a lui Nicu Alifantis prezintă pentru mine doze aproape egale de fascinație și intrigă. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că la un moment dat, încă nedefinit cronologic, probabil după ce nici el și nici eu nu vom mai fi, posteritatea va judeca arta poetică a lui Alifantis la fel de favorabil precum apreciază (și va continua să aprecieze) muzica lui.
Deși cărțile lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Nicu Alifantis – poetul – pare aproape invizibil. Sigur, scuza foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul (poate cel mai cunoscut și solist de suces, cantautor, om-orchestră din istoria muzicii pop/rock/folk românești) îl aruncă asupra oricărei alte activități și identități – fie că ea se numește Alifantis-compozitorul de muzică pentru teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față. Nu mulți știu despre aceste două îndeletniciri (Alifantis și-a câștigat inițial existența prin compozițiile lui de fond-muzical teatral).
Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice dar, cum stă bine poeziei curente („la zi”), aceste accente sunt de factură contemporană, actuală, și nu mimetic-nostalgică. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul sau romanticul în opera lui? Sigur aproape toți încearcă să o facă. Însă orice poet adevărat aduce ceva în plus. Posedă o anume nuanță în registrul vocii lui poetice, care-l face unic, îl separă de mulțimile de poeți (numărul lor este legiune, pentru că sunt mulți…) care pur și simplu mimează, unii dintre ei poate chiar forate bine – dar tot mimă se cheamă. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de turmele de acestea de poeți, este o expresie directă (nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă), nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează (aproape aș zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis) să decidem ce anume este important – totul fiind îmbrăcat într-o expresie poetică abilă și adâncă, de o estetică profundă și fermecătoare în același timp.
De unde talentul poetic al lui Nicu Alifantis? O supoziție facilă ar fi aceea a faptului că Alifantis, în rolul lui de muzician-interpret, a fost și este un culegător atent de poezie bună din marii poeți români (de la Arghezi la Bacovia, Nichita Stănescu, Radu Stanca și mulți alții) și chiar din alte spații (Luis de Camoes, sau Apolinnaire, de exemplu), aceasta pentru a-și împlini nevoia de texte muzicale de calitate. Astfel, după această supozițe, el s-ar fi „contaminat” de la aceștia, apucându-se și el să scrie poeme. Sigur, fiecare din noi suntem influențați de cei din jur, de ceea ce citim sau ascultăm. Nu trăim într-un vid unde tot ceea ce producem să poată fi mereu absolut original. Toți marii poeți, de la Shakespeare, la Hugo, Eminescu, Rilke, Lermontov, Esenin, Rimbaud, Emily Dickinson, Robert Frost, Yeates sau E E Cummings, au avut la rândul lor izvoare de inspirație. DAR, cineva poate consuma și aprecia poezia bună, fără ca neapărat să devină poet. Nu poți fi poet bun, autentic, decât dacă ai și talent nativ. Pentru mine, și pentru mulți alții care au început să-i aprecieze poemele, Nicu Alifantis este un poet adevărat.
E o plăcere să-l citești pe Alifantis-poetul, după cum e o plăcere să-l asculți pe Alifantis-solistul.
„Floarea soarelui”
Comparația dintre aceste două roluri ale artistului conduce natural meditația aceasta spre poemul „Floarea soarelui”, ales de mine pentru colecția bilingvă (română-engleză) Testament, a cărei ultima ofertă, Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry (Editura Minerva, 2019), acoperă toată paleta istorică și stilistică a poeziei românești de la origini și până astăzi, cum ar fi descris George Călinescu – (de la baladele anonime precum Miorița, apoi Dosoftei, Văcărescu, etc. și finalizând cu unii poeți născuți chiar după 1990). Considerându-l un poet autentic și reprezentativ, Nicu Alifantis se găsește reprezentat cu „Floarea Soarelui” alături nume contemporane precum Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Lucian Vasilescu, Ana Blandiana, Daniel Bănulescu, Liviu Ioan Stoiciu, sau mai tinerii, Ruxandra Cesereanu, T.S.Khasis, Adela Greceanu – și alți poeți considerați de mine ca reprezentativi pentru ceea este valoros în poezia românească de azi. (Demn de menționat este faptul că acest volum a fost recipientul premiului pentru traducere „Antoaneta Ralian”, decernat de Târgul de Carte Gaudeamus, ediția 2019)
Este interesant, și asta mă intrigă, faptul că arareori Alifants cântă pe versurile lui… Alifanti. Afară de „Floarea soarelui”, îmi mai vine în minte „Cântec de păpădie”. În rest, melodiile lui sunt pe versuri de Nichita Stănescu, Bacovia, Ion Barbu, George Țărnea, sau alți cantautori cum ar fi Alexandru Andrieș. Nu știu dacă face asta datorită unei alegeri strategice, sau din modestie. Nu sunt sigur care este motivul. Dar având privilegiul de a-l cunoaște mai îndeaproape pe artistul și omul Nicu Alifantis, aș paria pe varianta de simț artistic. În final, anumite versuri îl vor fi inspirat spre compoziții melodice, altele nu. Oricum, știe el de ce o face! Cred…
Dar oricare ar fi motivul, eu, și toți cei care îi savurează muzica, suntem extrem de fericiți că a introdus în repertoriul lui muzical de concert, așa ca pe o rara avis, o melodie minunată pe versurile acestui poem propriu.
Primul, și poate cel mai important motiv, pentru care am ales ”Floarea soarelui” pentru a o traduce și reprezenta în colecțiile Testament (fie cele publicate de Editura Minerva în România, fie cele apărute sub egida Editurii Academiei Australiano-Române în Statele Unite ale Americii și Australia) este acela a filozofiei de bază a acestei colecții – pe care colegii mei (Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster, Rochelle Bews) și cu mine am adoptat-o și care trebuie să îndeplinească (sine qua non) câteva condiții de bază : a) să fie semnificative din punct de vedere al materialului poetic, adică să fie poezii de calitate, b) să reprezinte „vocea” poetului, și c) – poate cel mai important – să „curgă” bine în traducerea engleză. Adică, în varianta limbii țintă, engleza, ele să sune bine, să fie poeme bune, de sine stătătoare – independent de originalul românesc. Cititorul de limbă engleză, care nu cunoaște limba română și nu poate face referință la originalul românesc, să trăiască aproximativ aceleași emoții artistice pe care le trăiește cititorul nativ de limbă romănă. (O observație aici : volumele din seria Testament, reprezintă nu neapărat poeții X, Y, Z – după vreun canon al criticii literare trecute sau curente… Ci mai degrabă poeme mari, care să traverseze cu bine această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două limbi, două culturi, două feluri diferite de a veda lumea.)
Privit din aceste puncte de vedere, poemul „Floarea soarelui” a fost un candidat care nu a prezentat nici o dificultate de alegerea pentru în a fi inclus, fiindcă a îndeplinit toate condițiile :
- Este un poem de mare impact emoțional – este un poem mare
- Este un poem original, nu mimează – este reprezentativ, nu doar un poem din multele poeme ale lui Nicu Alifants. Se ridică deasupra altor poeme ale autorului, precum, poate, „Mistrețul cu colți de argint” al lui Doinaș, ca să dau un exemplu mai facil, care-mi vine acum în minte
- În final, condiția principală – este un poem care sună la fel de bine în engleză, răscolește emoțional pe cititorul de limbă engleză precum pe cel de limbă română.
Vorbeam la început de expresia directă, fără alambicări extravagante, dar elegantă, cu stofă, a lui Alifantis-poetul. Aceasta este aparentă chiar din primul vers. O paranteză aici… Toții mari scriitori (fie ei prozatori sau poeți), au capacitatea de a-și începe marile lor opere într-un fel direct, care te acaparează de la început, și nu-ți mai dă drumul până nu termini de citit poemul, sau povestirea respectivă. Îmi vin în minte Kafka („Intr-o dimineață Gregor Samsa se trezește dintr-un vis tulburător, în patul lui, transformat într-o insectă gigantică” – Metamorfoza), sau Eminescu („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” – Odă în metru antic), sau Jane Austen („Este un fapt bine stabilit că orice bărbat necăsătorit care are o situație materială bună, este în căutarea unei neveste…” – Mândrie și Prejudecată), sau Charles Dickens (”Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri” – Povestea a două orașe) ș.a.m.d. Ei bine Alifants, în ”Floarea soarelui” atinge acest nivel, deloc ușor de accesat, al marilor scriitori. El putea începe altfel, poate cu o descriere a dragostei de genul ”dragostea noastră, iubit-o / este atât de… etc…”. Mulți poeți, chiar mari unii din ei, ar fi început în acest fel. Alifantis însă, ne apucă de inimă, ne strânge, și nu ne dă drumul:
„Ne moare dragostea, / Iubito-n nopți târzii / Și bate vântul de ne strică urma… ”
Expresia este urgentă, dar în același timp descriptiv-meditativă, iar aceste paradoxuri se îmbină, nu se contrazic! Am menționat elementul de prestidigitație în poezia lui Alifantis. Nonșalanța expresiei, simplitatea ei, disimulează de fapt tragedia situației. Dragostea MOARE ! Ca cititor, asta mă obligă de la început să acord poemului întreaga mea atenție și energie emoțională ! Provoc orice iubitor de poezie să declare cu martori că – după ce a apucat să citească acest început dramatic, sfâșietor, direct, urgent – mai poate lăsa poemul din fața ochilor, și să nu îl soarbă dintr-o înghițitură până la capăt !
Sigur, ca orice poem bun, calitatea poetică la „Floarea soarelui” continua de-a lungul dezvoltării temei lirice până la final. Voi da mai jos doar câteva exemple, care demostrează ceea ce este unic – singular – excepțional cu privire la acest poem al lui Alifantis, cel puțin în opinia acestui cititor.
”De floarea soarelui / Sunt lanuri lungi / Prezente pentru întâlnirea noastră fastuasă” – subliniază atât dramatismul cât și tragicul poemului. Cunoșteam deja, din primul vers, că iubirea moare. Lanurile, lungi, impunătoare, ne adâncesc și ne „stabilizează” în acest simțâmănt de durere. Da, întâlnirea se vrea fastuasă, dar tonul este unul de fast funerar. Trimiterea la natură (lanurile lungi de floarea soarelui) are un iz de Bacovia și Vasile Voiculescu, și nu de un Șt.O.Iosif.
Apoi… „Ce de tăcere și / Ce greu răsare luna / Și noaptea cade peste mine în fâșii…” ne transportă simțirea la așteptarea acestei iminente tragedii – care doar pentru că se lasă așteptată („ce greu răsare luna !”) nu înseamnă că ar fi cumva mai puțin implacabilă. Fantastica imagine redată de expresia „și noaptea cade peste mine în fâșii” descrie dezintegrarea dureroasă a dragostei, pe care am trăit-o toți cei care am iubit și am pierdut vreodată o iubire mare. Asta îmi amintește cumva de Radu Gyr: „Oftând și-a întins truditele oase / pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi.” („Az noapte Iisus” – de ce nu ? Iubirea supremă, dumnezeiască, neapreciată de omenire, dezintegrată în vărgi…și… lăsată să piară pe cruce).
Pentru toți cei ce se bucură de Alifantis-compozitorul și solistul, fac acest apel din inimă : citiți și opera poetului Nicu Alifantis ! Nu veți fi dezamăgiți.
Închei cu reprezentarea integrală, bilingvă, a poemului „Floarea Soarelui.” În final, în urma oricărui comentariu critic, rămâne poemul.
FLOAREA SOARELUI – Nicu Alifantis
Ne moare dragostea
Iubito-n nopţi târzii
Şi bate vântul de ne strică urma…
La margine de câmp
Aştept să vii,
Aștept să-ţi văd în zarea moartă umbra…
De floarea-soarelui
Sunt lanuri lungi,
Prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă,
Dar drumul este lung
Şi vara-i pe sfârşite,
Presimt că ai uitat calea întoarsă…
Ce de tăcere şi
Ce greu răsare luna
Şi noaptea cade peste mine în fâşii
Se şterge timp de timp în aşteptare,
Ne moare dragostea
Iubito-n nopţi târzii
Şi tu nu ştii…
SUNFLOWER – Nicu Alifantis – traducere Daniel Ioniță
Our love is sadly dying
my dear, in tardy nights
The wind wipes out our trace without resistance
And on the meadow’s edge
I’ll wait for you,
I’ll wait to see your shadow in the distance.
The meadow’s long with rows
Of sunflowers in bloom,
They’re present for our monumental meeting
But then the road is long
The summer’s at its end,
I have the feeling your return is fleeting…
How deep this silence now,
How slow the moon is raising
The night is slicing down on me from heavenly heights
And time erases time while waiting on,
Our love is dying slow
My dear, in tardy nights
And you don’t know…
(poemul este redat bilingv în volumul Testment – 400 de ani de poezie românească / 400 Years of Romanian Poetry – Daniel Ioniță, asistat de Daniel Reynaud, Adriana Paul și Eva Foster – Editura Minerva – 2019, și Romanian Poetry from its Origins to the Present – Australian-Romanian Academy Publishing – 2020 – de aceiași autori)
