”FORȚA INTERIOARĂ”. ESEU.
(fragment)
Somnul m-a cufundat într-un deșert, eram atât de singură și simțeam o sete cumplită dar și-o neliniște profundă. O lumină uriașă ardea nisipul sub tălpile goale lăsând urme de pași pe nisipul alunecos. În jur erau dune alăturate ca într-un joc de șah pe tabla deșertului. Mărăcinii zburau în toate direcțiile luate de-o furtună nisipoasă. Eram istovită, simțeam singurătatea apăsătoare, am privit în urmă și erau două perechi de pași pe nisip ca și cum cineva mă însoțea. Nu era nimeni, gândeam că e ceva iluzoriu, dar totuși am întrebat:
– Cine ești? răspunsul m-a oprit în loc.
– Sunt forța ta interioară și te urmez prin pustiu să-ți găsești calea prin iubire.
Setea îmi ardea buzele iar ochii căutau un izvor magic, dar în pustiu izvoarele sunt divine și rare. O umbră întunecată acapara acea lumină orbitoare, eclipsând dorința mea de-a ieși din pustiu. Am privit în urmă, pașii care erau paraleli cu pașii mei dispăreau. M-am panicat și-am întrebat:
– De ce m-ai părăsit forță interioară?
– Nu te-am părăsit, te port în brațe că ești extenuată de drumul parcurs în viață. Lasă să-ți curgă iubirea prin vene, iubirea e izvorul de unde poți astâmpăra setea ucigătoare. Nu lăsa întunericul să te oprească din dorința de viață, nu te pedepsi trecând peste deșertul singurătății fără iubire, nu lăsa să te cuprindă pustiul din oameni, tu, doar tu, poți primi pacea dăruind iubire. Nu lăsa în deșert visele, ia-le din întuneric cu tine, într-o zi pot fi reale , ascultă-mă, sunt forța ta interioară și te iubesc.
ÎMBRĂȚIȘEZ O CLIPĂ
Îmbrățișez o clipă un copac,
Mi-e dor să îmbrățișez acum,
Frânturi de viață unde zac,
Dorințele și rătăcesc pe drum.
Ecouri se-împletesc în zare,
Destinul crud mă vrea-n eter
În minte doar un gând apare
Să reprimesc un dor stingher.
Mi-e dor să îmbrățișez etern
Acum sau poate mai târziu,
Iubirea și din inimă să-i cern
Tot ce îmi lasă-n timp pustiu.
În oaza de lumină-mi găsesc,
Sufletul și vrea o-îmbrățișare.
În Soare vreau să-l încălzesc,
Din raze să-i culeg candoare.
ÎN ORIZONT
Pe șevaletul tern pictează,
O inimă a-iubirii și-o așează,
În palma timpului cu dăruire,
Acolo tu s-o lași în ocrotire.
M-aprinzi și trupu-i mistuire,
Sufletul mai crede în iubire.
În mistuire mă prefac cenușă
Și las suspinul să bată la ușă.
Pictează-mă pe suflet delicat,
Să știu că nu ți-am fost păcat,
Mai lasă-mi dor în modelare,
Penelul să îmi lase o culoare.
Dacă pictezi pe suflet marea,
În orizont unește-mă cu zarea,
De voi fi iarăși într-o mistuire
Să îmi revin la viață prin iubire.
TAINA NOPȚII
Mă-îmbracă inima-n trăire
Mă arunc în altă exaltare.
Mă-înfior luată-n amăgire,
Dau prezentului ardoare.
Tainic mă trezește visul,
Mai nătângă cu-o utopie,
Vreau să ocolesc abisul
Să fiu singură în fantezie.
Te strecori în miezul nopții
Să-mi ștergi lacrima și-apoi,
Mă aștepți la poarta sorții,
Să vorbești iar despre noi.
Nu te știu dar treci de vise,
Și ai vrea să-mi dovedești,
Că-mi aduci tăceri promise,
C-un surâs să mă privești.
ÎN NUMELE IUBIRII
În numele iubirii te chem,
Cu-o chemare prin magie,
Să-mi fii în inimă îndemn,
Nu doar cuvinte pe hârtie.
În numele iubirii te aștept,
Pe patul timpului să stai
Să mă așez ușor la piept
Și-a ta iubire să mi-o dai.
În numele iubirii mă dedic
S-aprind o flacără cu tine,
De voi cădea să mă ridic,
Tot din iubire cu-o minune.
În numele iubirii să revin
Să trec apusul prin mister.
Celest și tainic, prea senin,
Trimite-mi gândul efemer.