Poezii de suflet. Poeți contemporani.
Din volumul de poezii ”La Templul Dorului” (2022)
MAGIA MĂRII
Am dăruit mării o lacrimă
din dorul meu de tine;
cu mâna tremurândă
am mângâiat un val,
ce-mi săruta, învolburat,
gleznele prea obosite
de labirintul vieții.
Voiam ca tu să fii aici,
să îmi aduci scoici,
să-mi fac cunună,
și niște alge,
drept veșminte.
să-mi pregătești o nuntă,
pe o insulă de visuri,
să fim doar noi,
să bem din cupe de sidef
dulcele pelin,
uitat într-un trecut tăcut.
Iar eu să îți dau sufletul meu,
închis într-un mărgean,
să-ți fie talisman,
până când,
stelele mării
se vor aprinde
pentru noi,
în catedralele
din adâncuri,
binecuvântându-ne
iubirea.
ALTĂDATĂ…ACUM…CÂNDVA
ALTĂDATĂ…
puteam să ating
cu mâna cerul,
să zbor deasupra norilor,
să simt raiul
cu vârful degetelor.
ACUM…
cerul e tot mai departe;
mi-e teamă
de timpul, ce mă trage în jos.
ALTĂDATĂ…
fugeam desculță prin ploaie,
mă jucam în bălți,
cântând Paparuda,
strângând în brațe fericirea.
ACUM…
mi-am făcut ploaia mea
din norii
uitați prin suflet
și am grijă
să adun fiecare picătură,
să nu devin deșert.
Și dacă în biserică
mai aștept,
cu mâna întinsă,
să mi se dea o bucată de rai,
într-o batistă,
e pentru visul
ce încă arde,
în flacăra unei lumânări,
fără să pot rosti
vreo rugăciune.
CÂNDVA…
eu voi fi ….visul…
VERDICTUL
S-a făcut seară-n viața mea
și-am îngenunchiat
să cer iertare
pietrelor,
că nu le-am scrijelit
cu bucurii
și mării,
că nu i-am dăruit
nisipul clepsidrei,
ce s-a spart
de-atâtea clipe
de singurătate.
Acum mă rog la foc,
să-mi mistuie amintirile,
cu aripi frânte,
să pot s-aprind
lumânări
prin temple,
să cer îndurare
la Judecata de Apoi
pentru verdictul:
”- Vinovată de iubire!”
Iar de va fi
să-mi ispășesc pedeapsa,
aș vrea ca dorul meu
să se prefacă-n stea,
nicicând să nu apună,
să joc cu ielele
în nopțile de Sânziene,
prin vântul
ce șoptește ne-ncetat
”- Iubirea e un păcat iertat!”
DE-AȘ FI…
De-aș fi altceva,
decât femeie,
aș fi lacrima dulce
dintr-un val de mare,
pe care ai sorbi-o
însetat de mine;
sau poate,
aș fi ultima frunză galbenă
din toamna ta,
pe care-ai păstra-o-nchisă-n
chihlimbar,
să nu se treacă.
De-aș fi altceva
decât femeie,
aș fi un cântec,
să-ți mângâi sufletul,
ca să m-asculți
în nopți de dor,
sorbind dintr-un pahar
un vin vechi;
sau poate
aș fi un copac
ce te-ar ocroti de ploi neplânse,
și te-aș îmbrățișa
cu crengile mele,
atât de tare,
ca urmele lor să-ți rămână,
răni nevindecate,
până când mi-ai curge sevă.
Dar… sunt femeie…
și încă
te aștept,
în tăcere,
să sfărâmăm
împreună
timpul.
MĂRUL TĂU
E asfințit de vară
și mărul tău de lângă drum
mă-mbie-acum
cu poame coapte;
a mai rodit un an,
doar pentru mine,
să nu te uit,
să gust din tine,
ca-n fiecare toamnă,
iar și iar,
chiar dacă dorul
mi-e acum destin.
În fruct de măr,
te-ai întrupat,
la asfințit de vară,
dorind în colț de rai
să mă așezi,
să mă alinți,
duios șoptind:
„- Ce mai faci, tu, suflete?”
Iar eu să-ți răspund:
”- Plâng printre zâmbete!”
