ACORD FUNDAMENTAL
N-am privit niciodată înapoi.
Am jucat la poarta din față
și am cules flori.
Îngerul meu,
înveșmântat în petale,
a zburat spre locul cu prune albastre.
În această toamnă
frunzele cad devreme.
Siluete împotriva cerului!
Un vis în mâini,
o țesătură nevăzută,
lumina printre ramuri,
toate vibrează
sub acoperișul cuvintelor.
Din această dragoste se ridică viziuni,
se topesc în ochi
și respiră peste dureri nemuritoare.
Iar vocea mea se aude,
în primul răsărit verde,
al primăverii ce vine.
Știți,
natura a modelat o liră în inima poetului,
trezind dorințe și pasiuni.
Iar într-o epocă sacrificată,
visul meu pătrunde în casa universului,
scriind pe umerii eternității.
Și cuvintele se mișcă
în ritm de vals,
zbuciumul și pasiunea
devenind melodii neautorizate pentru păsările amurgului.
ÎN ACELAȘI LOC GOL
Viscol la marginea cerului.
Lacrimile lui s-au transformat în stalactite,
ascuțite,
gata să cadă în fiecare suflet,
picătură cu picătură,
ca o tortură.
Lacrimi albastre
pe sticla în spatele căreia
gemete străpung sunetul pământului.
Zilele copilăriei s-au dus.
Demult.
Sub ploaia amintirilor plâng și eu,
ca un copil,
pentru trecut.
Cât de târziu am învățat să văd!
Și, fără să-i pese,
vântul suflă în același loc gol…
