POVEȘTI DE SUCCES ȘI GÂNDURI POZITIVE

Cititul cărților deține o importanță covârșitoare în dezvoltarea noastră intelectuală și emoțională. Prin intermediul lecturii, pășim în lumi neexplorate și ne conectăm cu gândurile și experiențele oamenilor, care ne pot inspira și provoca spre reflecții profunde. Albert Einstein spunea: “Citind, îți hrănești mintea cu gânduri înalte și idei noi, ceea ce îți oferă posibilitatea de a-ți lărgi perspectiva asupra lumii”. Prin cărți, descoperim noi cunoștințe, ne cultivăm imaginația și dobândim abilități de comunicare și empatie. Ele ne oferă o fereastră spre trecut, o înțelegere a prezentului și o perspectivă asupra viitorului. Prin urmare, lectura este un act de călătorie interioară, un mijloc de a ne hrăni sufletul și de a ne îmbogăți viața. Revista Emoții și Lumină vă oferă cu drag momente de liniște și armonie în magia cărților. Vă dorim o lectură plăcută.

CREATORI DE CLIPE – ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU

”Adevărata savoare a vieții se găsește  în interiorul nostru.” (Osho)

O nouă zi se ivește la poalele cerului. Ca o himeră apare acolo pe creștetul înălțimilor, răspândind cu un zâmbet imens o sumedenie de clipe, proaspete, pure, încă necizelate de degetele vieții cotidiene. Îmi place să le privesc. Par fulgi de lumină ce se topesc într-un timp  nesfârșit.

Un strop de lumină caldă îmi picură în suflet. Îi rămân recunoscătoare.

„Hei, hai prinde-mă dacă poți…” îmi spune un dor, risipindu-se prea repede în zarea privirii.

Privesc clipele trecutului, încerc să le reînviu. Le dau un nou suflu de viață, de iubire, le sărut cu un zâmbet. Îmi place sclipirea lor, chiar dacă e pală. Simt că ele mă încălzesc de acolo, din depărtare, și-mi aduc aminte că viața poate fi frumoasă, îngăduitoare, aventuroasă, spontană, plină cu oportunități. Umbrele trecutului mă răcoresc. Mă ascund sub aripile lor jilave când sunt prea fericită, pentru a rămâne cumpănită, pentru a-mi aminti că totul este trecător.

Câteodată, întâlnesc și praf…un praf care-mi orbește privirea.

„Vfff…vfff…”

Mă izbește, îmi împrăștie clipele bune sau încercătoare în cele patru zări. Rămân smerită, înțelegătoare, încerc să-i discern noima. Viața e inundată de întâmplări, mai mult sau mai puțin fericite, unele chiar greu de înțeles. Glasuri de oameni, strigăte de bucurie, de durere, întâmplări cotidiene, fapte mărețe, toate se dizolvă în esența momentelor, zilelor, anilor, lăsând în urma lor forme și ecouri. Unele dispar în vreme, altele se perpetuează într-un spațiu atemporal. Viața rămâne într-o continuă mișcare.

Uneori, totul se transformă în furtună. O furtună ce-mi tulbură clipele, le umple cu praful confuziei, le învolbură cu frunze uscate de trăiri, cu crengi rupte din gânduri neînțelese, azvârlite în calea mea. Dar nu mă neliniștesc. Alteori, am noroc. Clipele îmi apar asemenea unor păsări libere, fără constrângeri. Mă iau pe aripile lor într-un zbor suav, și ne desfătăm în puritatea zilei.

Suntem creatori de clipe. Am aflat în timp acest secret prețios. L-am înțeles din șoaptele întâmplărilor, din murmurul cugetului. O lecție înțeleaptă pentru care sunt nespus de recunoscătoare. Clipele sunt suflul timpului, în respirații profunde,  fremătătoare, înmiresmate cu arome de trecut timpuriu, cu un prezent ce se spulberă în zare, asemenea unui nisip cald răscolit de vânt. Sunt îmbălsămate cu miresme de un viitor promițător, necunoscut, uneori înșelător.

Inspir adânc din aerul proaspăt. Îl savurez. Pe buze simt o boare din gustul zilelor trecute. O simt în toate sensurile, dulci, amare, sărate… Văd zilele cum dispar, cărate de stoluri de clipe, lăsând în urma lor doar câțiva fulgi plăpânzi de fapte. O burniță de senzații se lasă peste o poiană înflorită. Florile îmi zâmbesc în culori calde. Neîmplinitele dorințe încă privesc spre nesfârșita boltă cerească, lăsând suspine de speranțe să zboare spre culmile neantului.

Când sunt tristă îmi caut un colțișor luminat. Acolo mă scald într-o amintire efervescentă, răcoritoare, și mă pierd în păduri cu pomi de argint, unde ascult chicoteli de fericiri trecute. Aud un clipocit de apă… Un suflet de copil își scaldă picioarele în izvorul vieții. Se pare că își jelește o copilărie pierdută. Lacrimile îi cad în apa cristalină, lăsând un ecou nedeslușit în urma lor. Unele lacrimi îi rămân nevărsate, altele i se scurg pe obrajii maturi, și se topesc în căldura înțelegerii. Fiecare clipă poartă un alt chip, o altă mireasmă, o altă culoare, o altă undă sonoră, o altă vibrație de energie. Dar când sunt privite împreună par o pictură murală. O pictură de o valoare neasemuită, creată de-a lungul vremii.

Ce pot fi clipele? Scântei de stele ce se sting în focul efemerității… Totuși, oricât de mici și neînsemnate ar părea, o clipă poate schimba un destin, o viață de om. Mi-a fost dat și mie să le cunosc magia. O magie ce aduce cu ea noi întâmplări, noi oportunități. Dar trebuie să recunosc că am fost eu, cea care a plăsmuit acea clipă decisivă, care mi-a schimbat direcția vieții. Am fost eu, cea care a tras cu putere de pânzele corabiei, schimbându-i cursul spre furtunile și viforele necunoscutului. 

„Hei, și noi existăm! Nu ne vezi? Noi suntem cele reale!”

Mă uit mirată în jurul meu. Clipele prezentului mi se izbesc de picioare. Mă trezesc. Le simt cum se scurg în valuri diafane, și se revarsă pe cărarea din fața tălpilor. Mă scutur din visare, lăsând trecutul să se scurgă în smocuri de iarbă proaspătă. O vâltoare de gânduri îmi îmbujorează chipul. Privesc ziua, devenind după câteva secunde un ”ieri”, se urcă spre înălțimi celestine și dispare în inexistență.

Absorb câteva picături dulci din elixirul speranței. Câteva gânduri înțelepte se trezesc din amorțeală, se scutură și ele, apoi mi se alătură, cuminți. Îmi scald privirea în zâmbetul lor, în timp ce ele își răcoresc tălpile în umbra propriului discernământ. Câteva clipe fragile fâlfâie lin, în tăcere… Unele au formă de șoapte, altele de dorințe, iar altele de idei încă necizelate. Privirile mi se liniștesc. Clipe-fluturi mi se lasă pe brațe, pe chip, pe trup…

Din albastrul privirilor cerești, clipe noi și proaspete se risipesc pe pământul brun-cafeniu. Par un praf divin spulberat de îngeri. Îmi înalț mâinile, pentru a primi binecuvântarea lor divină, pentru a le mulțumi printr-o rugăciune că exist. Pornesc cu pașii sufletului spre infinitatea orizontului, pentru a absoarbe din binefăcătoarea energie, ca apoi, când mă reîntorc, să făuresc gânduri proaspete, pașnice, folositoare. Le dau culoare, trăiri, profunzime, în speranța ca ele să devină scenarii mai bune de viață. Gândurile bune sunt ca aerul, vitale pentru a exista. Mă simt răsfățată de prezent cu o bucurie inocentă, inefabilă. O senzație profundă ce-mi aduce lumină în priviri. Încerc cu pleoapele închise să zăresc viitorul. Are în el urmele faptelor zămislite în prezent…

Ascult cum respiră natura. Îi ador gingășia, puritatea, și nesfârșita-i putere. La apusul soarelui, milioane și milioane de animale se cuibăresc liniștite în brațele ei. Într-un târziu se ivește luna, nu numai în ceruri, ci și pe bolta gândurilor mele. Calmă, magică, cu un ochi semiînchis, îmi luminează tărâmul ființei.

Ascult o melodie născută dintr-un tandru respir, și mă las pe o claie de vânt, care mă duce spre o nouă visare… Mă îndrept spre un nou crâmpei din viață.

Ați citit un fragment din cartea CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI – Anișoara Laura Mustetiu

Distribuiți articolul: