Cu profundă durere vă anunțăm că Maestrul a încetat din viață! Drum lin spre stele!
Știam că am murit! În rest, nimic! N-am avut de lucru și m-am urcat într-un camion care transporta bușteni și, cum în cabină erau deja trei persoane, m-am așezat cum am putut pe platformă, pentru că trebuia neapărat să ajung nu mai știu unde, ceea ce pe moment mi s-a părut foarte important. Era destul de incomod, dar m-am gândit că n-am să mor în cei câțiva kilometri, până la destinație. M-am înșelat! La o curbă, pe serpentine, una dintre centurile care țineau buștenii s-a rupt și ei s-au prăvălit în prăpastie, luându-mă și pe mine cu ei! Cădeam cu fața în sus și mă gândeam că voi muri într-un mod cât se poate de stupid și inestetic, în plus! Tot corpul mi se încordase în așteptarea impactului final! Nu mă temeam de moarte, dar durerea fizică îmi displăcea profund.
Îmi imaginam cum vor cădea pe mine trunchiurile de copaci, strivindu-mă, sfârtecându-mă, împrăștiindu-mă și mă gândeam că mă vor aduna cu penseta dintre ele, pentru a mă pune într-un coșciug închis! Auzisem că în astfel de momente gândești cu o mare viteză, totuși, mi se părea că trecuse cam mult timp de când cădeam, iar prăpastia nu avea mai mult de 30-40 de metri adâncime! Deocamdată nu simțeam nicio durere, dar mi-am amintit de marii răniți din războaie care nu simțeau nimic, deși aveau abdomenul sfârtecat și toate măruntaiele afară, pentru că, după cum spuneau doctorii, în astfel de situații nu știu ce glandă din organism secretă niște endorfine – cred că așa le zice – care te anesteziază complet pentru a proteja creierul de șoc. Care creier, că al meu cine știe pe unde era împrăștiat?!? Și cu toate astea gândeam!!! Ciudat!
Am încercat să deschid ochii și, spre surprinderea mea, eram în cu totul altă parte decât m-aș fi așteptat! Întins pe iarba fragedă a unei pante domoale, ce cobora spre un lac cu apa limpede. Primul gând a fost că poate m-au salvat prin nu știu ce miracol! Imposibil! Poate că sunt în rai, că prea era totul perfect în jurul meu, mireasma suavă a florilor de câmp, amestecată cu aerul pur de munte, vreo două păsări care zburau alene pe un cer albastru , imaculat, verdele crud al ierbii și al frunzișului din copaci, ce mai, rai în toată regula sau cel puțin așa mi-l imaginam! Problema era că, de păcatele mele eram conștient, dar nu prea știam cam ce am făcut pentru a merita raiul?!? Nici măcar la biserică nu mă prea duceam, doar la nunți, botezuri și înmormântări. Privind mai atent, am văzut pe plaja de la marginea lacului un grup de băieți și fete, care dansau în jurul unui foc. O tânără s-a desprins din grup, făcându-mi cu mâna și s-a apropiat.
– Ce dor mi-era de tine! Nu te-am văzut de o grămadă de vreme!
Nu știam cine este, dar se pare că ea mă cunoștea bine.
– Ia și tu o formă normală, că în forma asta eterică abia te-am recunoscut!
– Cum adică?!? – m-am apropiat de apă, să mă oglindesc și am văzut un fel de formă de ceață! Ce-i drept, nici eu nu m-aș fi recunoscut. Mi-am amintit de o fotografie, în care îmi plăcuse cum arătam și brusc am căpătat aceiași înfățișare.
– Ei, da! Așa mai merge! Hai, că ne așteaptă lumea!
Am dat să deschid gura, dar m-a oprit.
-Da, știu că ai o mie de întrebări și îți promit că vei avea răspuns la toate. Deocamdată trebuie să ai răbdare! La început ești dezorientat, dar, încetul cu încetul, pe măsură ce îți recapeți memoria astrală, totul va deveni clar! Deocamdată, tot ce trebuie să știi este că, da, ai murit! Nu, aici nu este raiul, ci un fel de loc de repaus, între două existențe, unde alegi ce vrei să faci mai departe.
– Dar…..
– Da, știu că nu mă recunoști, dar aici te cunoaște toată lumea, pentru că tu ești un purtător de lumină! Nu te umfla în pene, că nu ești cu nimic superior celorlalte spirite, doar că ai trăit mult mai multe cicluri și, ca atare, ai mai multă experiență. Acum profit și eu de starea ta, pentru a mă da mare, că de obicei noi te căutăm pentru a pune întrebări, pentru a ne îndruma în dezvoltarea noastră spirituală și nici nu te gândi să începi s-o cauți, pentru că n-a murit încă! Mai are treabă!
– Cine?!?
– Cum, cine? EA, eterna ea, de care nu te-ai plictisit nicidată! Va veni, dar trebuie să mai ai răbdare. Oricum, când vă întălniți nu mai are nimeni loc să pună vreo întrebare, pentru o bună bucată de vreme! Și, hai, că au pus masa și ne așteaptă!
– Aici lumea mănâncă?!?
Capitolul 1 din cartea DINCOLO DE CRUCE