năravul de a fi femeie
printre lăstari crescuți bezmetic
la sud de apele pântecului
la nord de bătăile inimii
tresar părerile de rău
ca trupșoarele
unor hulubi speriați
așa cum te zărisem
agil, naiv și îndrăgostit
te puteam strecura
în buzunarul inimii mele
să te am aproape
când or viscoli
șerpii amintirilor
în curbura unor toamne din suflet
mă dezbrăcasem (a câta oară)
de năravul de fi femeie
și am plecat așa cu ciudă
pe urmele atacurilor de cord
să învăț pe de rost
resemnarea
n-am mai apucat
să mă preschimb în duminică
pentru tine;
a venit o pală de vânt rece
și când am deschis ochii
toate păpădiile tivite pe la colțuri
cu nebuna asta de vară fierbinte din noi
s-au vărsat zdrențuite
fără ploi întorcându-se-n cer
fără lupi urlându-ne prin sânge
fără rotunjimi de vin roșu
fără urme de ruj pe glezne
mahalagioaicele astea de gânduri
se răstesc la mine
că te-am lăsat afară
tocmai când te pregăteai
să mă iubești
am uitat să te previn
nu știu să fiu
nici penelopă
nici julietă, nici ană
(dar ce poți să-i ceri unei femei
care n-a născut desfrunziri
niciodată ?)
Lacrima din care să mă mai nasc odată
Să rup din răscrucile timpului
Partea aceea de cer sub care nici ploile
Nici oamenii nu mai încap.
Să recunosc cu ochiul liber
Care e bucata mea de vară
Să fiu liberă s-o numesc
După chipul și asemănarea
Florilor de măr
Și a berzelor prin cuiburi.
Să adulmec îndelung cămările inimii
Cu credința că se naște la loc tot ce rup
Tot ce scot, scutur, mătur sau arunc.
Să fiu liberă să pot să-mi strig lemnul
Și lemnul să devină biserică
Să pot să-mi despletesc ramurile
Și ramurile să devină păduri.
Sforile tuturor păpușarilor din lume
Nu ajung să tragă perdeaua
Peste fața soarelui.
Se răsucesc domnitorii lumii
Sub maluri de veac
Oasele lor înalță catarge
Să sfințească
Pâinea de pe masa noastră.
Păsările tac în mine
Desculțe și desfrunzite
Ca un cântec fără noimă.
Îmi mai doresc o lacrimă
Din care să mă mai nasc odată
Și să te strig libertate
Ca pe un țipăt al meu
Nenăscut, neîntâmplat.