Proza scurta contemporana
„Ia să vedem…”
Și glasul ușor cântat al fetei întârzie în aer, înainte să se așeze peste planeta din jur.
„Nord. Nord mi-a spus el că e cel mai important.” Și căută nordul prin preajmă.
„Aici trebuie să fie!”, se bucură ea și întinse mâna către dealurile îndepărtate, lungi și înalte, pictate pe orizont cu albastru cețos.
„Așa trebuie să arate nordul, nu?”, își întări ea convingerea și se răsuci pe un picior.
„Pe unul l-am găsit!”
„Ia să vedem, ia să vedem… Cum zicea? Stau cu fața spre nord și pe cer, deasupra capului, trag o linie… așa… de la nord, mai departe… mai departe… merg, merg. Acum mă întorc… Sud! Uite-l!” Și sudul i se arată
așa cum îl știa ea că trebuie să fie. Cald, plin de lumină, cu soare punctat în licăr auriu.
Bătu din palme. „Ce bine!”
I se aprinseră steluțe în ochi și începu să murmure un cântec pe când căuta estul.
Acesta i se înfățișă sub forma câmpului tușat cu verde limpede. Iar vestul apăru după ce mai căută un strop. Nu mai încăpea îndoială, era în partea aceea topită în văile lungi printre care ea știa că se scurgea liniștit un râu mare, numit după o veche seminție războinică.
Se așeză un pic obosită.
„Va să zică așa sunt ele… Dar parcă mai era ceva…”
Se încruntă de aducere aminte și se ridică în genunchi. „Nord, am zis, vest, am zis, est, am zis, sudul, uite-l aici lângă mine, îl ating cu mâna… Ce mai era? A, da!” Și se sculă de-a binelea în picioare, umplând lumea cu gesturi mici și respirații grăbite.
„Miazăzi!” Și așeză miazăzi pe câmpuri cu flori galbene și roșii.
„Răsărit!” Și puse răsăritul la locul său peste copaci subțiri, încărcați de frunze mici. Apoi aranjă Apusul molcomit printre coline pline de rouă.
„Miazănoapte…” și se înfioră strecurându-l printre brazi negri, fremătând reci, strânși unii în alții.
„N-a fost greu deloc! Le-am găsit”, și zâmbi mulțumită. „Acum… stai să le iau cu mine!”
Și cu mâinile adună toate punctele cardinale. Ținu mâna stângă căuș, cu dreapta le adună delicat pe toate și le strecură sieși la piept.
„Acum veți rămâne cu mine, mereu…”, le spuse ea și le mângâie pe toate deopotrivă, bucuroasă să le simtă așa aproape.
Râse încântată, își dădu bretonul la o parte cu un deget și plecă mai departe să facă alte minuni.
(Poveste din cartea ”De ce și-a lăsat Petre P. barbă,” autor Radu Comșa)